copacul nenascut

Izvor nesecat pe degetele tale

- apa vie -

atingandu-mi umerii

ce si-au amintit zborul

In pantecul tau sa renasc

ca un vlastar

sa te hranesc cu sufletul meu

privind cu lumina ta

simtind arzadand in sangele tau

pana cand….

fiinta mea va fi suflarea ta

      Volumul de debut al tânărului poet Cătălin Stanciu, pe care l-a intitulat semnificativ Ceartă cu îngeri, produce prin citirea lui o stare autentică a sentimentului poetic al iubirii. Cătălin Stanciu, născut pe data de 31 martie 1978, este absolvent al facultăţii de psihosociologie, în cadrul Universităţii din Petroşani, în anul 2001, continuându-şi studiile postuniversitare în psihologie, în anii 2003 – 2004, la Universitatea de Vest din Timişoara. Actualmente lucrează ca psiholog în apropierea Braşovului, având o vechime de cinci ani în această profesie. Provine din spaţiul Depresiunii Haţegului, mai precis din comuna Sălaşul de Sus, satul Zăvoi, unde, probabil, s-a produs în sufletul său o chemare enigmatică pentru sentimentele cele mai adânci şi cele mai pure pe care le poate avea omul.

      L-am cunoscut pe poet într-o împrejurare relativ banală, fiindu-i coordonator al tezei de licenţă, deşi nu-i fusesem profesor, într-un moment în care se afla într-o anumită derută, provocată, în cea mai mare măsură, de intransigenţa absurdă şi “didactică” a unora care cred că pot măsura sufletul omului în centimetrii. Am înţeles de atunci că am descoperit un poet veritabil, dar care are calităţi intelectuale deosebite şi performante. Ceea ce s-a întâmplat cu absolventul de psihosociologie până acum demonstrează că nu m-am înşelat în privinţa domniei sale, devenind un foarte bun profesionist.

      Poezia lui Cătălin Stanciu poate să pară, pentru unii, desuetă sau chiar naivă, dacă ar fi să considerăm că poezia azi a pierdut definitiv rădăcina vitală care-i alimentează misterul. Citindu-i versurile, te poţi întreba încă o dată, retoric sau nu, dacă poezia are legătură cu limba în care este scrisă, cu o anumită tradiţie, depăşită de metehnele “noului scris poetic”, sau poezia se află acolo unde are loc întâlnirea dintre dumnezeire şi om. Pentru poezia de azi, aşa cum este turnată ea în formele mai mult sau mai puţin “postmoderne”, pare să se fi pierdut acest sens de fiinţare primă şi care este premisa cea mai viabilă a unităţii destinale dintre limbă, gândire şi trăire. Tocmai esenţa acestei îndumnezeiri a fost şi este pusă în pericol prin ascunderea sensurilor în spatele măştilor limbajului, prin ridicarea efemerului la complicata înălţime a valorilor, a valorilor egale doar cu secundele trăirii fără sens.

      Prin simplitatea sentimentelor care devin poezie, prin relaţia directă a poetului cu misterul creaţiei este îndepărtat pericolul căderii într-un fals limbaj care nu are de a face cu actul creaţiei. Cătălin Stanciu este un poet extrem de sincer şi, în aparenţă, simplu. Motivul fundamental al trăirii sale poetice este  iubirea, acea iubire care are două origini: una pe pământ şi alta în cer. Între cele două iubiri este construită o axis mundi, căreia îi aparţinem ca muritori, dar şi ca speranţă a unei eternităţi ce ne poate defini.

      “Răzvrătirea” poetului, care poate fi considerată o ceartă cu îngeri, este dreptul suprem pe care-l strigă viaţa: “Să strig către moarte îmi vine / către îngeri / să le spun că mă doare viaţa / ca urma de nefiinţă / din zei”. Deşi pare, nimic nu este simplu aici pentru că dezvăluie profundul sentiment metafizic al apartenenţei omului la un transcendent care dă sens nu numai vieţii, ci şi artei vieţii. De fapt, motivul des invocat al îngerilor exprimă ideea că noi aparţinem unui Dumnezeu unic, Cel pentru care moartea şi viaţa reprezintă un tot nemărginit, un tot din care se poate naşte orice: “privind moartea se naşte / filosofia sau poate… / frica, / apoi un zâmbet.” . Filosofia – frica – zâmbetul este cordonul care leagă gândirea de manifestările umane cele mai elementare, care dă siguranţa că “Dumnezeu nu a murit.” Dorinţa poetului este de contopire cu Hristos, ca în poemul Gând, unde legea este IUBIREA: “Vreau / să zâmbesc în / zâmbetul Său, / să plâng ascultând / la picioarele Sale / […] / Să găsesc sfărâmate / poruncile scrise / şi să le apropii de inima mea / Legea Ta: Iubirea / Ea mă va căuta.” De fapt, iubirea de Dumnezeu este legea care alimentează orice speranţă a omului, orice trecere a sa prin lume, pentru aceasta este LEGE, însemnând şi ordine şi dat. Suferinţa metafizică a poetului devine un lucru palpabil al acestei lumi, în care iubirea supremă a Celui Absolut, acoperă clipa Erosului devenit un monument ruinat, o “frumoasă minciună”, o iubire care a pierit ”în veacul acesta nebun.” De altfel, contrazicerea a ceea ce ar fi fost să fie se află în strigătul ultim al lui Hristos pe Cruce: “Eloi, Eloi / Lama Sabactani!”. Acest sentiment dureros al părăsirii este şi sensul profund pe care poetul îl dă versurilor sale care au încărcătură mai mult sau mai puţin religioasă şi exprimă esenţial cearta cu îngerii, de la cei care avem pretenţia de a ne lumina şi a nu ne face uitaţi în lume. Deşi nu există neapărat o trimitere la Soren Kirkegaard, poetul Cătălin Stanciu pare să fie adeptul aprecierii că autenticul creştinism s-a încheiat o dată cu răstignirea lui Isus Hristos, cu înstăpânirea în lume a sentimentului cel mai dramatic al părăsirii. Împotriva acestui sentiment, rămâne ca prin iubire să recuperăm cea mai înaltă atitudine a noastră faţă de creaţie şi Creator. Iubirea este salvarea noastră, oferită de data aceasta prin poezie, prin poezia în care se instaurează adevărul despre fiinţare.

Cea de a doua instanţă a iubirii, dar care nu este cu nimic mai prejos ca sentiment profund ce-l animă pe om, faţă de iubirea de primă

instanţă, este iubirea atât de firească în care femeia capătă dimensiunea cosmică, este iubirea care rezultă din atitudinile şi gesturile cele mai mărunte, dar care va da sensuri majore. O bună parte din poeziile lui Cătălin Stanciu sunt dăruite femeii, femeii iubite. Cu o profundă sensibilitate poetul spune iubitei: “Ochii tăi / îmi par a fi / gândul pierdut atunci când / cuvântul s-a şoptit pe înserate.”; “În ochii tăi / îşi găseşte sufletul meu / lumina:” … “Să sorb izvor curat şi rece / din ochii tăi”; “Ochii tăi / […] / esenţa unui nou univers”; “Iubirea noastră / […] / este mai mult / decât o privire frântă”; “…ochii-ţi sunt doi cărbuni / în flăcări”; “ochii tăi plângeau, / […] / Pe unde ţi-ai uitat sufletul?”; “Taina ochilor tăi / semnul de întrebare / din inima mea.”

      Motivul ochilor este atât de “clasic” în poezia universală pentru că ochii iubitei exprimă fereastra prin care privim către iubire, fereastra prin care privim cu speranţă sau cu disperare tărâmul unde am vrea să trăim cea mai pură singurătate în doi, tărâmul unde se împletesc inimile pentru a da sensul trăirii noastre terestre şi pentru a accede la înălţimea cosmică a visului nostru despre frumuseţe. Cătălin Stanciu are acest vis despre frumuseţea ochilor,vis pe care în poezie l-au avut Blaga, Rilke, Eminescu şi toţi artiştii care au dat sens iubirii prin artă.

      Iubirea nu este însă o perpetuă fericire pentru că mult prea omenescul din noi, după o parafrazare a lui Nietzche, nu ne permite o perpetuă fericire, ci, mai degrabă, căderile în golul durerii, când idealul este mult prea departe de realitate. Poetul este cel care trebuie să sufere prin arta sa atât bucuria

supremă a încrederii, cât şi deznădejdea . El spune: “să-i înţelegem pe îndrăgostiţi / asta e tot ce am de spun”. Cum putem să-i înţelegem pe îndrăgostiţi?

Trebuie să fi iubit cel puţin o dată în viaţă, trebuie să fi avut parte de suferinţă, de durerea care atunci când te desparţi de cineva te sfâşie pentru a se transforma în perlă. Poate rămâne mereu dorul de femeia pe care ai iubit-o şi inima devine “O flacără arzând / un zbucium al gândului, / al durerii”. Poate să rămână doar visul în care te regăseşti întreg: “Atât de mult te-am visat / încât întunericul era / lumină / pentru că noapte mea / era plină de tine”. Rosturile poeziei devin foarte clare când te sfâşie durerea interioară: “Fiecare literă este o lacrimă / Fiecare cuvânt este un plâns, / Fiecare vers este o chemare / Fiecare poem este un dor / Dor de tine”. Poate fi descris dorul? Nu! Dorul este chemarea cea mai adâncă dintre Eros şi Thanatos şi oricât te-ai strădui pentru a împlini iubirea nu poţi ajunge la desăvârşirea ultimă şi nici la înţelegerea care se află dincolo de graniţele omenescului, oricât te-ai osteni: “Atât de mult am ostenit / în urma ta

până te-am pierdut”. Poetul este un Orfeu, pentru că el vrea să lege lumile inconciliabile şi vrea să facă din iubire perfecţiunea pe pământ.

      Ce este pentru Cătălin Stanciu poezia? Cel mai mult îl defineşte sentimentul că poezia este o relaţie a noastră cu misterul unificator: “Poezia / este un val ce se desprinde / din depărtarea noastră / pentru a ne uni sub / misterul ei.“ Sensul care este dat misterului este cel blagian, oceanul în care ne scăldăm toate credinţele noastre, faţă de care avem înţelegere dacă suferim cu adevărat gustul amar al deşertăciunii.

      Cătălin Stanciu este un poet de o mare sensibilitate şi de o veritabila interiorizare care simte nevoia de a da celorlalţi din deplinătatea sufletului său de artist. Am spus câteva lucruri despre acest poet care are o capacitate extraordinară de a concentra în câteva versuri, esenţa unei întregi lumi. Ce poţi afirma despre cineva care spune: “E timpul să stingem lumina / ne pândeşte la geam / cerul” sau “Pe hârtie cuvântul / este o pasăre albastră”?  Eu cred că  domnia sa şi-a  găsit  cel mai fericit drum al  expresiei poetice.  Este  un  poet veritabil de  care  vom mai auzi.  Urmează  doar ca simplitatea sa aparentă să fie înţeleasă, pentru că poezia nu poate fi doar prefăcătorie, ci este cea mai curată îndeletnicire a sufletului şi a inimii care au suferit, este speranţa care ne îndeamnă să înţelegem omenescul cu toate prefacerile lui. A pune poezia azi sub semnul IUBIRII este un curaj, într-un moment când iubirea a fost înlocuită tot mai mult cu sexualitatea cea mai banală. Cătălin Stanciu are curajul de a redescoperi sensul iubirii prin poezie, care este esenţa ultimă a Vieţii.

                                          ION HIRGHIDUŞ