Cătălin Stanciu – Ceartă cu îngeri

“CEARTĂ CU ÎNGERI” a apărut la Editura PASTEL, Braşov, 2007

POEZIA – SUB SEMNUL IUBIRII

Volumul de debut al tânărului poet Cătălin Stanciu, pe care l-a intitulat semnificativ Ceartă cu îngeri, produce prin citirea lui o stare autentică a sentimentului poetic al iubirii. Cătălin Stanciu, născut pe data de 31 martie 1978, este absolvent al facultăţii de psihosociologie, în cadrul Universităţii din Petroşani, în anul 2001, continuându-şi studiile postuniversitare în psihologie, în anii 2003 – 2004, la Universitatea de Vest din Timişoara. Actualmente lucrează ca psiholog în apropierea Braşovului, având o vechime de cinci ani în această profesie. Provine din spaţiul Depresiunii Haţegului, mai precis din comuna Sălaşul de Sus, satul Zăvoi, unde, probabil, s-a produs în sufletul său o chemare enigmatică pentru sentimentele cele mai adânci şi cele mai pure pe care le poate avea omul.

L-am cunoscut pe poet într-o împrejurare relativ banală, fiindu-i coordonator al tezei de licenţă, deşi nu-i fusesem profesor, într-un moment în care se afla într-o anumită derută, provocată, în cea mai mare măsură, de intransigenţa absurdă şi “didactică” a unora care cred că pot măsura sufletul omului în centimetrii. Am înţeles de atunci că am descoperit un poet veritabil, dar care are calităţi intelectuale deosebite şi performante. Ceea ce s-a întâmplat cu absolventul de psihosociologie până acum demonstrează că nu m-am înşelat în privinţa domniei sale, devenind un foarte bun profesionist.

Poezia lui Cătălin Stanciu poate să pară, pentru unii, desuetă sau chiar naivă, dacă ar fi să considerăm că poezia azi a pierdut definitiv rădăcina vitală care-i alimentează misterul. Citindu-i versurile, te poţi întreba încă o dată, retoric sau nu, dacă poezia are legătură cu limba în care este scrisă, cu o anumită tradiţie, depăşită de metehnele “noului scris poetic”, sau poezia se află acolo unde are loc întâlnirea dintre dumnezeire şi om. Pentru poezia de azi, aşa cum este turnată ea în formele mai mult sau mai puţin “postmoderne”, pare să se fi pierdut acest sens de fiinţare primă şi care este premisa cea mai viabilă a unităţii destinale dintre limbă, gândire şi trăire. Tocmai esenţa acestei îndumnezeiri a fost şi este pusă în pericol prin ascunderea sensurilor în spatele măştilor limbajului, prin ridicarea efemerului la complicata înălţime a valorilor, a valorilor egale doar cu secundele trăirii fără sens.

Prin simplitatea sentimentelor care devin poezie, prin relaţia directă a poetului cu misterul creaţiei este îndepărtat pericolul căderii într-un fals limbaj care nu are de a face cu actul creaţiei. Cătălin Stanciu este un poet extrem de sincer şi, în aparenţă, simplu. Motivul fundamental al trăirii sale poetice este  iubirea, acea iubire care are două origini: una pe pământ şi alta în cer. Între cele două iubiri este construită o axis mundi, căreia îi aparţinem ca muritori, dar şi ca speranţă a unei eternităţi ce ne poate defini.

“Răzvrătirea” poetului, care poate fi considerată o ceartă cu îngeri, este dreptul suprem pe care-l strigă viaţa: “Să strig către moarte îmi vine / către îngeri / să le spun că mă doare viaţa / ca urma de nefiinţă / din zei”. Deşi pare, nimic nu este simplu aici pentru că dezvăluie profundul sentiment metafizic al apartenenţei omului la un transcendent care dă sens nu numai vieţii, ci şi artei vieţii. De fapt, motivul des invocat al îngerilor exprimă ideea că noi aparţinem unui Dumnezeu unic, Cel pentru care moartea şi viaţa reprezintă un tot nemărginit, un tot din care se poate naşte orice: “privind moartea se naşte / filosofia sau poate… / frica, / apoi un zâmbet.” . Filosofia – frica – zâmbetul este cordonul care leagă gândirea de manifestările umane cele mai elementare, care dă siguranţa că “Dumnezeu nu a murit.” Dorinţa poetului este de contopire cu Hristos, ca în poemul Gând, unde legea este IUBIREA: “Vreau / să zâmbesc în / zâmbetul Său, / să plâng ascultând / la picioarele Sale / […] / Să găsesc sfărâmate / poruncile scrise / şi să le apropii de inima mea / Legea Ta: Iubirea / Ea mă va căuta.” De fapt, iubirea de Dumnezeu este legea care alimentează orice speranţă a omului, orice trecere a sa prin lume, pentru aceasta este LEGE, însemnând şi ordine şi dat. Suferinţa metafizică a poetului devine un lucru palpabil al acestei lumi, în care iubirea supremă a Celui Absolut, acoperă clipa Erosului devenit un monument ruinat, o “frumoasă minciună”, o iubire care a pierit ”în veacul acesta nebun.” De altfel, contrazicerea a ceea ce ar fi fost să fie se află în strigătul ultim al lui Hristos pe Cruce: “Eloi, Eloi / Lama Sabactani!”. Acest sentiment dureros al părăsirii este şi sensul profund pe care poetul îl dă versurilor sale care au încărcătură mai mult sau mai puţin religioasă şi exprimă esenţial cearta cu îngerii, de la cei care avem pretenţia de a ne lumina şi a nu ne face uitaţi în lume. Deşi nu există neapărat o trimitere la Soren Kirkegaard, poetul Cătălin Stanciu pare să fie adeptul aprecierii că autenticul creştinism s-a încheiat o dată cu răstignirea lui Isus Hristos, cu înstăpânirea în lume a sentimentului cel mai dramatic al părăsirii. Împotriva acestui sentiment, rămâne ca prin iubire să recuperăm cea mai înaltă atitudine a noastră faţă de creaţie şi Creator. Iubirea este salvarea noastră, oferită de data aceasta prin poezie, prin poezia în care se instaurează adevărul despre fiinţare.

Cea de a doua instanţă a iubirii, dar care nu este cu nimic mai prejos ca sentiment profund ce-l animă pe om, faţă de iubirea de primă

instanţă, este iubirea atât de firească în care femeia capătă dimensiunea cosmică, este iubirea care rezultă din atitudinile şi gesturile cele mai mărunte, dar care va da sensuri majore. O bună parte din poeziile lui Cătălin Stanciu sunt dăruite femeii, femeii iubite. Cu o profundă sensibilitate poetul spune iubitei: “Ochii tăi / îmi par a fi / gândul pierdut atunci când / cuvântul s-a şoptit pe înserate.”; “În ochii tăi / îşi găseşte sufletul meu / lumina:” … “Să sorb izvor curat şi rece / din ochii tăi”; “Ochii tăi / […] / esenţa unui nou univers”; “Iubirea noastră / […] / este mai mult / decât o privire frântă”; “…ochii-ţi sunt doi cărbuni / în flăcări”; “ochii tăi plângeau, / […] / Pe unde ţi-ai uitat sufletul?”; “Taina ochilor tăi / semnul de întrebare / din inima mea.”

Motivul ochilor este atât de “clasic” în poezia universală pentru că ochii iubitei exprimă fereastra prin care privim către iubire, fereastra prin care privim cu speranţă sau cu disperare tărâmul unde am vrea să trăim cea mai pură singurătate în doi, tărâmul unde se împletesc inimile pentru a da sensul trăirii noastre terestre şi pentru a accede la înălţimea cosmică a visului nostru despre frumuseţe. Cătălin Stanciu are acest vis despre frumuseţea ochilor,vis pe care în poezie l-au avut Blaga, Rilke, Eminescu şi toţi artiştii care au dat sens iubirii prin artă.

Iubirea nu este însă o perpetuă fericire pentru că mult prea omenescul din noi, după o parafrazare a lui Nietzche, nu ne permite o perpetuă fericire, ci, mai degrabă, căderile în golul durerii, când idealul este mult prea departe de realitate. Poetul este cel care trebuie să sufere prin arta sa atât bucuria

supremă a încrederii, cât şi deznădejdea . El spune: “să-i înţelegem pe îndrăgostiţi / asta e tot ce am de spun”. Cum putem să-i înţelegem pe îndrăgostiţi?

Trebuie să fi iubit cel puţin o dată în viaţă, trebuie să fi avut parte de suferinţă, de durerea care atunci când te desparţi de cineva te sfâşie pentru a se transforma în perlă. Poate rămâne mereu dorul de femeia pe care ai iubit-o şi inima devine “O flacără arzând / un zbucium al gândului, / al durerii”. Poate să rămână doar visul în care te regăseşti întreg: “Atât de mult te-am visat / încât întunericul era / lumină / pentru că noapte mea / era plină de tine”. Rosturile poeziei devin foarte clare când te sfâşie durerea interioară: “Fiecare literă este o lacrimă / Fiecare cuvânt este un plâns, / Fiecare vers este o chemare / Fiecare poem este un dor / Dor de tine”. Poate fi descris dorul? Nu! Dorul este chemarea cea mai adâncă dintre Eros şi Thanatos şi oricât te-ai strădui pentru a împlini iubirea nu poţi ajunge la desăvârşirea ultimă şi nici la înţelegerea care se află dincolo de graniţele omenescului, oricât te-ai osteni: “Atât de mult am ostenit / în urma ta

până te-am pierdut”. Poetul este un Orfeu, pentru că el vrea să lege lumile inconciliabile şi vrea să facă din iubire perfecţiunea pe pământ.

Ce este pentru Cătălin Stanciu poezia? Cel mai mult îl defineşte sentimentul că poezia este o relaţie a noastră cu misterul unificator: “Poezia / este un val ce se desprinde / din depărtarea noastră / pentru a ne uni sub / misterul ei.“ Sensul care este dat misterului este cel blagian, oceanul în care ne scăldăm toate credinţele noastre, faţă de care avem înţelegere dacă suferim cu adevărat gustul amar al deşertăciunii.

Cătălin Stanciu este un poet de o mare sensibilitate şi de o veritabila interiorizare care simte nevoia de a ieşi în lume şi de a da celorlalţi din deplinătatea sufletului său de artist. Am spus câteva lucruri despre acest poet care are o capacitate extraordinară de a concentra în câteva versuri, esenţa unei întregi lumi. Ce poţi afirma despre cineva care spune: “E timpul să stingem lumina / ne pândeşte la geam / cerul” sau “Pe hârtie cuvântul / este o pasăre albastră”?  Eu cred că  domnia sa şi-a  găsit  cel mai fericit drum al  expresiei poetice.  Este  un  poet veritabil de  care  vom mai auzi.  Urmează  doar ca simplitatea sa aparentă să fie înţeleasă, pentru că poezia nu poate fi doar prefăcătorie, ci este cea mai curată îndeletnicire a sufletului şi a inimii care au suferit, este speranţa care ne îndeamnă să înţelegem omenescul cu toate prefacerile lui. A pune poezia azi sub semnul IUBIRII este un curaj, într-un moment când iubirea a fost înlocuită tot mai mult cu sexualitatea cea mai banală. Cătălin Stanciu are curajul de a redescoperi sensul iubirii prin poezie, care este esenţa ultimă a Vieţii.

ION HIRGHIDUŞ

Poezia

Pe tocul ferestrei picură

ceară de aramă

în flacăra albastră,

e ascunzătoarea noastră

e acoperişul ca cerul

senin

împânzit de cocori

Poezia

e un vale ce se desprinde

din depărtarea noastră

pentru a ne uni sub

misterul ei

Ceartă cu îngeri

Clepsidra

cerne durere în timp

ca vântul care şopteşte

frunzelor cântecul toamnei.

Mă cert cu zorii

care-mi răpun adierea nopţii

în care te-am chemat pe nume

aşa cum nimeni nu te-a mai

numit.

Mă cert cu îngerii

rătăciţi pe gleznele tale

să-mi dea înapoi răsuflarea

numelui tău.

Înserare

Mă cuprinde înserarea

cerul se apleacă umbros

peste apele frânte.

Un cortegiu mă aşteaptă

la colţul străzii ca o

chemare.

Să strig către moarte îmi vine

către îngeri

să le spun că mă doare viaţa,

ca urma de nefiinţă

din zei.

Există un singur Dumnezeu!

Înserare

Mă cuprinde înserarea

mă înec în sughiţul amurgului

răsăritul curge din cerul închis

se strecoară printre crăpăturile

pământului.

Rouă inundată de lumină

privind moartea se naşte

filosofia sau poate…

frica

apoi, un zâmbet.

Doar Hristos a fost

în Ghetsimani un om

desăvârşit.

Uitarea sufletului

Într-un târziu

mi-ai prins mâna într-a ta

ochii tăi plângeau

păru-ţi părea o pădure colindată de

străini.

M-am rătăcit – mi-ai şoptit

iar mâna ta e rece

gându-ţi petrece în taină

pe unde ţi-ai uitat sufletul?

Pe unde ţi-ai uitat sufletul?

pe unde ţi-ai uitat sufletul?

Înserare

Mă cuprinde înserarea

şi este mult prea frig în odaia

ta mică

stau ghemuit şi-mi

plâng sângele ce curge prin

vene.

Închide odată fereastra

sau mai bine deschide-o

scârţâind în noapte

să pot urla în voie la lună

ca un lup.

Să te chem apoi pe nume

şi să-ţi şterg mirarea

pe buze.

Prin existenţă un nebun

se preumblă desculţ

“Eu ştiu că

Dumnezeu nu a murit!”

Respiraţie

Îţi scriu cuvinte în grabă

ca o armă

ca o pată de sânge ce sfarmă

chemări.

Gheaţă contopită cu creionul

meu.

Hârtia e un patinoar celest

în care un clovn desenează

suave mişcări

şi-şi plânge-n bărbie veselia:

deşertăciune…

Peste umbre ce clatină morminte

aerul

a încetat să mai respire.

Istovire

Istovire

un cântec în aburi

o lacrimă se cerne din pământ

pe inima ta

ca o clepsidră strivită

de timp.

Te caut risipindu-mă.

O aripă se smulge

din coapsa mea de lut

şi simt cum mă sfărm

dinspre tine.

In spirit haiku

Taina ochilor tăi

semnul de întrebare

din inima mea.

Părul tău

Părul tău

unduia ca o muzică

galactică

pe notele lui adiinde

dansează norii

ochii-ţi sunt doi cărbuni

în flăcări

cu care mă

aprinzi.

în vuiet

Cuvântul

Pe hârtie cuvântul

este o pasăre albastră

ce-mi pătrunde în sânge

- Te caută pe tine –

În curând

îmi vei simţi peniţa

apăsând pe inima ta

- jurnalul tău secret

nu vei suporta

şi-l vei deschide

îl voi răsfoi pagină cu pagină

ca şi cum aş învăţa literele

alfabetului

iar tu-mi vei ciobi numele

pe talismanul ce-a adormit

între sânii tăi.

Pasărea rănită de prea

mult albastru

te cheamă.

Nu e nici o taină în povestea

ei

ci doar pribegirea

pe drumul nesărutat de pas

până la tine.

Roşu

“Mi-am luat inima în dinţi

avea gustul sângelui

ce-ţi întunecă venele”

mi-a spus.

Apoi i-a pictat sufletul

în roşu.

În spirit haiku

În sufletul meu

tristeţea îşi caută

desăvârşirea.

Izvor

Izvorul dimineţii

a secat în noaptea în

care ai iubit

o stea

mai mult decât

întreg universul.

Cântec

Atât de mult te-am visat

încât întunericul era

lumina.

Pentru că noaptea mea

era plină de tine.

Ştergerea numelui

Pe o frunză uscată

îţi scriu numele

cu roua dimineţii.

Da, ştiu

se va şterge

sub sărutul fierbinte

al după amiezii.

Iubita toamnei

Miros de frunze uscate

îmi aduce toamna

în dar.

Sângele tău

într-al meu

chemare

chemare de zeu

se răsfrânge în ochii tăi.

Tu,neatinso,

neasemuit de frumoasă.

Tu, zbor pe cer străveziu,

vis albastru în

talazuri sfărâmate

izgonirea dintre ape.

Tu: cea iubită de toamnă.

Picur

Ţi-aş picura, în taină

lacrimile în apa

mării

să pot scălda cu ele

nemărginirea.

Jertfa

Îţi cer iertare prin

jertfă de iubire.

Îmi scot inima din piept

şi-o ard pe altarul

ridicat

pentru tine.

Mireasmă de iubire târzie.

Pe marginea cuvântului

Pe marginea cuvântului

reverşi strivite păreri

de rău

regrete ce sub lacrima mea

vor deveni păduri umbroase

pe muntele îngheţat.

Din rădăcina lor

va plânge cu furie

un izvor de apă tulbure,

iar trecătorii nu vor şti

niciodată să tacă.

E timpul să stingem lumina

ne pândeşte la geam

cerul.

Albastru

Ca o pasăre cu zborul frânt

de albastru te caut

O frunză pătată mi-a rămas

atât…

nici un cuvânt

nici urmă de glas.

A doua creaţie

Ţărâna a fost zămislită

într-o făptură

pe care avea să o numească

om

şi totuşi fărâmă fiind

s-a înălţat crezându-se

Fiinţă

iar Zămislitorul S-a

făcut neant de Sine

pentru a-l aduce

în Fiinţă

pe cel căruia neantul

nu-i era de ajuns.