Catalinstanciu’s Weblog

cearta cu ingeri

  Cartea a aparut la Editura Pastel, Brasov

POEZIA – SUB SEMNUL IUBIRII

 

            Volumul de debut al tânărului poet Cătălin Stanciu, pe care l-a intitulat semnificativ Ceartă cu îngeri, produce prin citirea lui o stare autentică a sentimentului poetic al iubirii. Cătălin Stanciu, născut pe data de 31 martie 1978, este absolvent al facultăţii de psihosociologie, în cadrul Universităţii din Petroşani, în anul 2001, continuându-şi studiile postuniversitare în psihologie, în anii 2003 – 2004, la Universitatea de Vest din Timişoara. Actualmente lucrează ca psiholog în apropierea Braşovului, având o vechime de cinci ani în această profesie. Provine din spaţiul Depresiunii Haţegului, mai precis din comuna Sălaşul de Sus, satul Zăvoi, unde, probabil, s-a produs în sufletul său o chemare enigmatică pentru sentimentele cele mai adânci şi cele mai pure pe care le poate avea omul.

                L-am cunoscut pe poet într-o împrejurare relativ banală, fiindu-i coordonator al tezei de licenţă, deşi nu-i fusesem profesor, într-un moment în care se afla într-o anumită derută, provocată, în cea mai mare măsură, de intransigenţa absurdă şi “didactică” a unora care cred că pot măsura sufletul omului în centimetrii. Am înţeles de atunci că am descoperit un poet veritabil, dar care are calităţi intelectuale deosebite şi performante. Ceea ce s-a întâmplat cu absolventul de psihosociologie până acum demonstrează că nu m-am înşelat în privinţa domniei sale, devenind un foarte bun profesionist.

                Poezia lui Cătălin Stanciu poate să pară, pentru unii, desuetă sau chiar naivă, dacă ar fi să considerăm că poezia azi a pierdut definitiv rădăcina vitală care-i alimentează misterul. Citindu-i versurile, te poţi întreba încă o dată, retoric sau nu, dacă poezia are legătură cu limba în care este scrisă, cu o anumită tradiţie, depăşită de metehnele “noului scris poetic”, sau poezia se află acolo unde are loc întâlnirea dintre dumnezeire şi om. Pentru poezia de azi, aşa cum este turnată ea în formele mai mult sau mai puţin “postmoderne”, pare să se fi pierdut acest sens de fiinţare primă şi care este premisa cea mai viabilă a unităţii destinale dintre limbă, gândire şi trăire. Tocmai esenţa acestei îndumnezeiri a fost şi este pusă în pericol prin ascunderea sensurilor în spatele măştilor limbajului, prin ridicarea efemerului la complicata înălţime a valorilor, a valorilor egale doar cu secundele trăirii fără sens.

                Prin simplitatea sentimentelor care devin poezie, prin relaţia directă a poetului cu misterul creaţiei este îndepărtat pericolul căderii într-un fals limbaj care nu are de a face cu actul creaţiei. Cătălin Stanciu este un poet extrem de sincer şi, în aparenţă, simplu. Motivul fundamental al trăirii sale poetice este  iubirea, acea iubire care are două origini: una pe pământ şi alta în cer. Între cele două iubiri este construită o axis mundi, căreia îi aparţinem ca muritori, dar şi ca speranţă a unei eternităţi ce ne poate defini.

                “Răzvrătirea” poetului, care poate fi considerată o ceartă cu îngeri, este dreptul suprem pe care-l strigă viaţa: “Să strig către moarte îmi vine / către îngeri / să le spun că mă doare viaţa / ca urma de nefiinţă / din zei”. Deşi pare, nimic nu este simplu aici pentru că dezvăluie profundul sentiment metafizic al apartenenţei omului la un transcendent care dă sens nu numai vieţii, ci şi artei vieţii. De fapt, motivul des invocat al îngerilor exprimă ideea că noi aparţinem unui Dumnezeu unic, Cel pentru care moartea şi viaţa reprezintă un tot nemărginit, un tot din care se poate naşte orice: “privind moartea se naşte / filosofia sau poate… / frica, / apoi un zâmbet.” . Filosofia – frica – zâmbetul este cordonul care leagă gândirea de manifestările umane cele mai elementare, care dă siguranţa că “Dumnezeu nu a murit.” Dorinţa poetului este de contopire cu Hristos, ca în poemul Gând, unde legea este IUBIREA: “Vreau / să zâmbesc în / zâmbetul Său, / să plâng ascultând / la picioarele Sale / […] / Să găsesc sfărâmate / poruncile scrise / şi să le apropii de inima mea / Legea Ta: Iubirea / Ea mă va căuta.” De fapt, iubirea de Dumnezeu este legea care alimentează orice speranţă a omului, orice trecere a sa prin lume, pentru aceasta este LEGE, însemnând şi ordine şi dat. Suferinţa metafizică a poetului devine un lucru palpabil al acestei lumi, în care iubirea supremă a Celui Absolut, acoperă clipa Erosului devenit un monument ruinat, o “frumoasă minciună”, o iubire care a pierit ”în veacul acesta nebun.” De altfel, contrazicerea a ceea ce ar fi fost să fie se află în strigătul ultim al lui Hristos pe Cruce: “Eloi, Eloi / Lama Sabactani!”. Acest sentiment dureros al părăsirii este şi sensul profund pe care poetul îl dă versurilor sale care au încărcătură mai mult sau mai puţin religioasă şi exprimă esenţial cearta cu îngerii, de la cei care avem pretenţia de a ne lumina şi a nu ne face uitaţi în lume. Deşi nu există neapărat o trimitere la Soren Kirkegaard, poetul Cătălin Stanciu pare să fie adeptul aprecierii că autenticul creştinism s-a încheiat o dată cu răstignirea lui Isus Hristos, cu înstăpânirea în lume a sentimentului cel mai dramatic al părăsirii. Împotriva acestui sentiment, rămâne ca prin iubire să recuperăm cea mai înaltă atitudine a noastră faţă de creaţie şi Creator. Iubirea este salvarea noastră, oferită de data aceasta prin poezie, prin poezia în care se instaurează adevărul despre fiinţare.

Cea de a doua instanţă a iubirii, dar care nu este cu nimic mai prejos ca sentiment profund ce-l animă pe om, faţă de iubirea de primă

instanţă, este iubirea atât de firească în care femeia capătă dimensiunea cosmică, este iubirea care rezultă din atitudinile şi gesturile cele mai mărunte, dar care va da sensuri majore. O bună parte din poeziile lui Cătălin Stanciu sunt dăruite femeii, femeii iubite. Cu o profundă sensibilitate poetul spune iubitei: “Ochii tăi / îmi par a fi / gândul pierdut atunci când / cuvântul s-a şoptit pe înserate.”; “În ochii tăi / îşi găseşte sufletul meu / lumina:” … “Să sorb izvor curat şi rece / din ochii tăi”; “Ochii tăi / […] / esenţa unui nou univers”; “Iubirea noastră / […] / este mai mult / decât o privire frântă”; “…ochii-ţi sunt doi cărbuni / în flăcări”; “ochii tăi plângeau, / […] / Pe unde ţi-ai uitat sufletul?”; “Taina ochilor tăi / semnul de întrebare / din inima mea.”

                Motivul ochilor este atât de “clasic” în poezia universală pentru că ochii iubitei exprimă fereastra prin care privim către iubire, fereastra prin care privim cu speranţă sau cu disperare tărâmul unde am vrea să trăim cea mai pură singurătate în doi, tărâmul unde se împletesc inimile pentru a da sensul trăirii noastre terestre şi pentru a accede la înălţimea cosmică a visului nostru despre frumuseţe. Cătălin Stanciu are acest vis despre frumuseţea ochilor,vis pe care în poezie l-au avut Blaga, Rilke, Eminescu şi toţi artiştii care au dat sens iubirii prin artă.

                Iubirea nu este însă o perpetuă fericire pentru că mult prea omenescul din noi, după o parafrazare a lui Nietzche, nu ne permite o perpetuă fericire, ci, mai degrabă, căderile în golul durerii, când idealul este mult prea departe de realitate. Poetul este cel care trebuie să sufere prin arta sa atât bucuria

supremă a încrederii, cât şi deznădejdea . El spune: “să-i înţelegem pe îndrăgostiţi / asta e tot ce am de spun”. Cum putem să-i înţelegem pe îndrăgostiţi?

Trebuie să fi iubit cel puţin o dată în viaţă, trebuie să fi avut parte de suferinţă, de durerea care atunci când te desparţi de cineva te sfâşie pentru a se transforma în perlă. Poate rămâne mereu dorul de femeia pe care ai iubit-o şi inima devine “O flacără arzând / un zbucium al gândului, / al durerii”. Poate să rămână doar visul în care te regăseşti întreg: “Atât de mult te-am visat / încât întunericul era / lumină / pentru că noapte mea / era plină de tine”. Rosturile poeziei devin foarte clare când te sfâşie durerea interioară: “Fiecare literă este o lacrimă / Fiecare cuvânt este un plâns, / Fiecare vers este o chemare / Fiecare poem este un dor / Dor de tine”. Poate fi descris dorul? Nu! Dorul este chemarea cea mai adâncă dintre Eros şi Thanatos şi oricât te-ai strădui pentru a împlini iubirea nu poţi ajunge la desăvârşirea ultimă şi nici la înţelegerea care se află dincolo de graniţele omenescului, oricât te-ai osteni: “Atât de mult am ostenit / în urma ta

până te-am pierdut”. Poetul este un Orfeu, pentru că el vrea să lege lumile inconciliabile şi vrea să facă din iubire perfecţiunea pe pământ.

                Ce este pentru Cătălin Stanciu poezia? Cel mai mult îl defineşte sentimentul că poezia este o relaţie a noastră cu misterul unificator: “Poezia / este un val ce se desprinde / din depărtarea noastră / pentru a ne uni sub / misterul ei.“ Sensul care este dat misterului este cel blagian, oceanul în care ne scăldăm toate credinţele noastre, faţă de care avem înţelegere dacă suferim cu adevărat gustul amar al deşertăciunii.

                Cătălin Stanciu este un poet de o mare sensibilitate şi de o veritabila interiorizare care simte nevoia de a ieşi în lume şi de a da celorlalţi din deplinătatea sufletului său de artist. Am spus câteva lucruri despre acest poet care are o capacitate extraordinară de a concentra în câteva versuri, esenţa unei întregi lumi. Ce poţi afirma despre cineva care spune: “E timpul să stingem lumina / ne pândeşte la geam / cerul” sau “Pe hârtie cuvântul / este o pasăre albastră”?  Eu cred că  domnia sa şi-a  găsit  cel mai fericit drum al  expresiei poetice.  Este  un  poet veritabil de  care  vom mai auzi.  Urmează  doar ca simplitatea sa aparentă să fie înţeleasă, pentru că poezia nu poate fi doar prefăcătorie, ci este cea mai curată îndeletnicire a sufletului şi a inimii care au suferit, este speranţa care ne îndeamnă să înţelegem omenescul cu toate prefacerile lui. A pune poezia azi sub semnul IUBIRII este un curaj, într-un moment când iubirea a fost înlocuită tot mai mult cu sexualitatea cea mai banală. Cătălin Stanciu are curajul de a redescoperi sensul iubirii prin poezie, care este esenţa ultimă a Vieţii.

 

                                                                                    ION HIRGHIDUŞ 

 

 

 

 

 

Poezia

 

Pe tocul ferestrei picură

ceară de aramă

în flacăra albastră,

e ascunzătoarea noastră

e acoperişul ca cerul

senin

împânzit de cocori

 

Poezia

e un vale ce se desprinde

din depărtarea noastră

pentru a ne uni sub

misterul ei

 

 

 

Ceartă cu îngeri

 

Clepsidra

cerne durere în timp

ca vântul care şopteşte

frunzelor cântecul toamnei.

 

Mă cert cu zorii

care-mi răpun adierea nopţii

în care te-am chemat pe nume

aşa cum nimeni nu te-a mai

numit.

 

Mă cert cu îngerii

rătăciţi pe gleznele tale

să-mi dea înapoi răsuflarea

numelui tău.

 

 

 

Înserare

 

Mă cuprinde înserarea

cerul se apleacă umbros

peste apele frânte.

 

Un cortegiu mă aşteaptă

la colţul străzii ca o

chemare.

 

Să strig către moarte îmi vine

către îngeri

să le spun că mă doare viaţa,

ca urma de nefiinţă

din zei.

 

Există un singur Dumnezeu!

 

 

Înserare

 

Mă cuprinde înserarea

mă înec în sughiţul amurgului

răsăritul curge din cerul închis

se strecoară printre crăpăturile

pământului.

 

Rouă inundată de lumină

privind moartea se naşte

filosofia sau poate…

frica

apoi, un zâmbet.

 

Doar Hristos a fost

în Ghetsimani un om

desăvârşit.

 

 

 

Uitarea sufletului

 

Într-un târziu

mi-ai prins mâna într-a ta

ochii tăi plângeau

păru-ţi părea o pădure colindată de

străini.

 

M-am rătăcit – mi-ai şoptit

iar mâna ta e rece

gându-ţi petrece în taină

pe unde ţi-ai uitat sufletul?

 

Pe unde ţi-ai uitat sufletul?

pe unde ţi-ai uitat sufletul?

 

 

Înserare

 

Mă cuprinde înserarea

şi este mult prea frig în odaia

ta mică

stau ghemuit şi-mi

plâng sângele ce curge prin

vene.

 

Închide odată fereastra

sau mai bine deschide-o

scârţâind în noapte

să pot urla în voie la lună

ca un lup.

 

Să te chem apoi pe nume

şi să-ţi şterg mirarea

pe buze.

 

Prin existenţă un nebun

se preumblă desculţ

“Eu ştiu că

Dumnezeu nu a murit!”

 

 

 

 

Petale

 

Sufletul tău

se ascunde de lumina

ce-ţi sfarmă privirea,

în palmele mele s-a cuibărit

ca într-o rugăciune nerostită.

 

Te adăpostesc în castelul meu

ruinat

îl vei înălţa lacrimă cu lacrimă,

piatră cu piatră

îmi vei clădi inima printre copaci,

iar pădurea se va hrăni din

sângele meu albastru.

 

Te acopăr în toamnă cu frunze

ruginii

îţi prefac părul în izvoare

de rouă

cu bateri de vânt

îţi voi săruta privirea.

 

Într-un târziu

vor veni tăietorii de lemne

vor lovi în piept pădurea vuind

iar tu

îmi vei lua inima în palmă

vei adormi legănând-o

din ea răsări-vor petale

peste pleoapele tale.

 

 

Pe buze

 

                        Pe buze mi-a scăpat

                        un cuvânt ca o săgeată

                        care zăcea în carnea

                        mea şi

                        mi-a despicat inima

                        în două.

 

                        Pe cea sângerândă

                        mi-ai furat-o tu 

                        ai îmbălsămat-o în giulgiul

                        dragostei tale

                        i-ai pus petale albastre

                        şi lacrimi de cristal

                        să crească

                        şi a început să bată

                        zguduindu-mi pieptul

                        pentru tine.

 

                        Pe cealaltă…

                        ţi-am lăsat-o de

                        bunăvoie.

 

 

 

 

Zare

 

                        Te târăşti cu umeri grei

                        peste poteci

                        te-ntâmpină valuri de nisip

                        speriate de vânt.

 

                        O pasăre cu ochi albaştri

                        îţi răcoreşte fruntea

                        şi adulmecă apusul

                        în păru-ţi încolţit cu

frezii.

 

                        În palme-ţi dispare

                        un colţ de zare.

 

 

 

 

Respiraţie

 

                        Îţi scriu cuvinte în grabă

                        ca o armă

                        ca o pată de sânge ce sfarmă

                        chemări.

 

                        Gheaţă contopită cu creionul

meu.

 

                        Hârtia e un patinoar celest

                        în care un clovn desenează

                        suave mişcări

                        şi-şi plânge-n bărbie veselia:

                        deşertăciune…

           

                        Peste umbre ce clatină morminte

                        aerul

                        a încetat să mai respire.

 

 

 

 

Istovire

 

                        Istovire

                        un cântec în aburi

                        o lacrimă se cerne din pământ

                        pe inima ta

                        ca o clepsidră strivită

                        de timp.

 

                        Te caut risipindu-mă.

 

                        O aripă se smulge

                        din coapsa mea de lut

                        şi simt cum mă sfărm

                        dinspre tine.

 

 

 

Ţărmul

 

                        Valuri de colinde

                        pe ţărmul buzelor tale

                        se frâng

                        cuvinte clădite-n tăcere

 

                        Frântură sunt eu

                        iar tu devenire.

 

 

 

Tristeţi ce mor

 

                        Se şterge amintirea

                        în pâlcuri de uitare.

 

                        Se scurge picurată-n

                        zori

                        clipa de dor.

 

                        Tristeţi ce mor!

 

 

 

 

Taină

 

                        Străpungând prin noapte

                        pâlcurile de întuneric

                        pornesc spre tine

                        gânduri ascunse

                        versuri topite.

 

                        Taina sufletului meu.

 

 

 

In spirit haiku

 

                        Taina ochilor tăi

                        semnul de întrebare

                        din inima mea.

 

 

 

Pe gene îngheaţă sărutul

 

                        Ninge

                        pe roşul trandafirilor

                        ninge

                        pe ochii tăi.

 

                        Pe gene îngheaţă sărutul.

 

                        Pe buze curge lumina

                        un trist poem

                        cu privirea plângând

                        către Cer.

 

                        În noaptea asta albă

                        zăpada va primeni

                        iubirea

                        într-un colţ al uitării.

 

 

 

 

 

Trecere

 

                        Străino,

                        umbra ta se aşterne

                        la picioarele mele

                        dezvelite

                        îţi simt aroma

                        pe pământul lăcrimând.

 

                        Roua te-ncununează

                        cu ghirlandele sale

                        ca un semn de preţuire

                        pentru trecerea ta.

 

 

 

 

Poem de plecare

 

                        Tu obsesie glorioasa

                        cântecul meu de lebădă

                        pe lacul cu valuri tremurând

                        ce poartă gustul sângelui

                        al sacrificiului

                        al unei morţi inutile.

 

                        Te alung odată cu ploaia

                        ce-mi spală amintirile

                        aleargă în Grădină

                        şi depune flori

                        la monumentul ruinat

                        al iubirii

                        pământul încă mai poartă

                        jurământul nostru

                        frumoasa noastră minciună.

 

                        Aprinde rugul şi lumânările

                        la picioarele

                        Crucii Celui Răstignit

                        plânge dacă porţi în tine

                        sinceritatea lacrimilor.

 

                        Se vor mistui într-un târziu

                        la fel ca iubirea noastră

                        ce a pierit în veacul acesta nebun.

 

 

 

Tu

 

                        Tu

                        mă faci fericit

                        când cerul este cenuşiu.

 

                        Tu

                        mă faci să mă înalţ

                        când munţii se prăbuşesc

                        în mare.

                       

                        Tu

                        mă faci să mă ascund

                        într-o floare

                        şi să mă pierd

                        într-o rază de soare.

 

                        Tu

                        numai tu.

 

 

 

 

Desculţ

 

                        Prin nisipul umed

                        mă preumblu desculţ

                        ca un cerşetor

                        care visează comori.

 

                        Doar valul discret

                        ce-mi îmbrăţişează glezna

                        mă face să-mi pun întrebări.

 

                        E târziu

                        e mult prea târziu

                        şi soarele se pierde-n mare

                        …nu o atinge

                        nu vrea să o doară.

 

                        Marea e blândă

                        valul se sparge

                        în mii de glasuri

                        care întreabă:

                        “De ce Dumnezeu mai lasă

                        amintirea să doară!”

 

 

 

 

Singurătate

 

                        Dacă sfârşitul nopţii

                        desface îmbrăţişarea

                        încleştată de tandreţea

                        gândurilor tale

                        te va face să plângi

                        lasă-mă pe mine să-l alung.

 

                        Dacă dimineaţa ce aduce

                        razele de soare purpurii

                        peste părul tău despletit

                        te va face să plângi

                        lasă-mă pe mine să fiu

                        întunericul odăii tale.

 

                        De vei adormi zâmbind

                        la pieptul meu

                        te voi trezi cu plânsul

                        cu dorul meu

                        vei plânge şi tu

                        şi setea ne-o vom domoli

                        bându-ne izvorul lacrimilor

                        ce se va bălti în palmele

                        noastre.

 

                        Acum

                        e deja târziu

                        uite raza de soare

                        ce topeşte roua gemând.

 

                       

Nu, nu…

                        nu te apropia

                        iubirea a fost visul meu

                        când eram întunericul odăii tale

 

                        Acum lasă-mă să plâng!

 

 

 

Două gânduri

 

                        Îţi trimit un gând

                        e plin de flori, de dragoste

                        de dor

                        …poate pentru tine nu e

                                    de ajuns.

 

                        Îţi mai trimit un gând

                        de primăvară, cu vânt cald

                        de vară

                        …şi poate că vântul îţi va

aduce

                        petale de flori cu miros

                        de dragoste şi dor

                                    ale primului meu gând.

 

 

 

 

Părul tău

 

                        Părul tău

                        unduia ca o muzică

                        galactică

                        pe notele lui adiinde

                        dansează norii

                        ochii-ţi sunt doi cărbuni

                        în flăcări

                        cu care mă

                        aprinzi.

 

           

Atingere

 

                        Mâinile ni se ating cu sfială

                        împreunându-se şi ocrotind

                        iubirea ce în noi

                        e ca un cântec

                        e ca o lacrimă

                        pe o frunză uscată

                        e dorul ce cheamă

                        în vuiet

                        pădurea pictată.

 

                        Iubirea noastră

                        e dincolo de ceea ce prin

                        cuvinte ne spunem

                        este mai mult

                        decât o privire

                        frântă.

 

                        Mâinile noastre se caută.

 

 

 

 

Cuvântul

 

                        Pe hârtie cuvântul

                        este o pasăre albastră

                        ce-mi pătrunde în sânge

                        - Te caută pe tine –

 

                        În curând

                        îmi vei simţi peniţa

                        apăsând pe inima ta

                        - jurnalul tău secret

                        nu vei suporta

                        şi-l vei deschide

                        îl voi răsfoi pagină cu pagină

                        ca şi cum aş învăţa literele

                        alfabetului

                        iar tu-mi vei ciobi numele

                        pe talismanul ce-a adormit

                        între sânii tăi.

 

                        Pasărea rănită de prea

                        mult albastru

                        te cheamă.

 

                        Nu e nici o taină în povestea

ei

                        ci doar pribegirea

                        pe drumul nesărutat de pas

                        până la tine.

 

 

 

Roşu

 

                        “Mi-am luat inima în dinţi

                        avea gustul sângelui

                        ce-ţi întunecă venele”

                        mi-a spus.

 

                        Apoi i-a pictat sufletul

                        în roşu.

 

 

 

Portret

 

                        Ţi-aş răni buzele

                                    într-un sărut arzător.

 

                        Ţi-aş decolora părul

                                    printr-o atingere târzie.

 

                        Ţi-aş strivi îndoielile

                                    printr-o batere de vânt.

 

                        Ţi-aş aduce într-un apus de soare

                                    briza şi mirosul de mare.

 

 

 

În spirit haiku

 

                        În sufletul meu

                        tristeţea îşi caută

                        desăvârşirea.

 

 

 

Izvor

 

                        Izvorul dimineţii

                        a secat în noaptea în

                        care ai iubit

                        o stea

                        mai mult decât

                        întreg universul.

 

 

 

 

Parcă tu

 

                        Ţi-aş picura albastru în priviri

                                    şi te-aş căuta izbind în

                                    talazuri.

 

                        Ţi-aş înverzi obrajii

                                    şi te-aş căuta în pădurile cu

                                    fagi.

 

                        Ţi-aş clătina îndoielile

                                    şi te-aş căuta în bateri de

                                    vânt.

 

                        Ţi-aş dezveli umerii

                                    şi te-aş căuta pierdut în

                                    mare.

 

                        Te-aş alunga din gând

                                    şi mi-ai lipsi mai mult ca

                                    oricând.

 

 

 

 

Cântec

 

                        Atât de mult te-am visat

                        încât întunericul era

                        lumina.

 

                        Pentru că noaptea mea

                        era plină de tine.

                       

 

 

Ştergerea numelui

 

                        Pe o frunză uscată

                        îţi scriu numele

                        cu roua dimineţii.

 

                        Da, ştiu

                        se va şterge

                        sub sărutul fierbinte

                        al după amiezii.

 

 

 

 

                        Dor

 

                        Fiecare literă este o lacrimă

                        Fiecare cuvânt este un plâns

                        Fiecare vers este o chemare

                        Fiecare poem este un dor

                                    Dor de tine.

 

 

 

                        Iubita toamnei

           

                        Miros de frunze uscate

                        îmi aduce toamna

                        în dar.

 

                        Sângele tău

                        într-al meu

                        chemare

                        chemare de zeu

                        se răsfrânge în ochii tăi.

 

                        Tu,neatinso,

                        neasemuit de frumoasă.

 

                        Tu, zbor pe cer străveziu,

                        vis albastru în

                        talazuri sfărâmate

                        izgonirea dintre ape.

 

                        Tu: cea iubită de toamnă.

 

Mireasmă de seară

 

                        Stânci prăbuşite peste

                        mireasma de seară a florilor

                        ochi pustii pribegind printre

                        gânduri.

 

                        Răzleţe chemări

                        şi aduceri aminte.

 

                        Te-ndepărtez de la mine

                        cu atingeri blânde

                        candoarea iernii ce vine

                        şi gerul ce-l vei primi dinspre

mine.

 

                        Minciuna nopţii trecute

                        când îmi visam iubita.

 

                        Copacii goi

                        dezveliţi în plecare

                        solitari căutând

                        Pădurea.

 

 

Mireasmă de seară

 

                        Stânci prăbuşite peste

                        mireasma de seară a florilor

                        ochi pustii pribegind printre

                        gânduri.

 

                        Răzleţe chemări

                        şi aduceri aminte.

 

                        Te-ndepărtez de la mine

                        cu atingeri blânde

                        candoarea iernii ce vine

                        şi gerul ce-l vei primi dinspre mine.

 

                        Minciuna nopţii trecute

                        când îmi visam iubita.

 

                        Copacii goi

                        dezveliţi în plecare

                        solitari căutând

                        Pădurea.

 

           

 

 

Ce va să fie în urma sa

 

                        Trecea pe stradă cu

                        pasul ei lin

                        dezlănţuita furtuna se retrăgea

                        subjugată de privirea ei

                        tăcerea abisală mă izbea

                        cu durere.

 

                        Ce va să fie în urma sa?

                        Cum va să fie în doi

                        culoarea ochilor săi?

 

                        Părul desprins

                        pe furiş din visarea mea

                        răvăşit pe fruntea ei

                        mă-ntâmpină.

 

                        Eşti mereu acolo unde

                        vreau să mă odihnesc!

 

                        Ai venit tu

                        cea tomnatică şi rece

                        prăbuşind tot ce am zidit

                        în jurul meu.

 

                        Ce va să fie în urma ta?

 

 

 

Urme

 

                        Fără cuvinte

                        îmi pribegeşti prin minte.

 

                        Este târziu şi este

                        noapte

                        doar ploaia ruginie

                        îţi mai cade peste

                        pleoape.

 

                        Frunze uscate

                        bucăţi de cer

                        din lumina lunii pictate

                        …urmele paşilor mei

                        de tine neştiute.

 

 

 

 

Lacrima dintre noi

 

                        Lacrima dintre noi

                        a prins a picura

                        tăcere

                        a şters cuvintele pe care ţi

                        le spuneam

                        ca frunzele toamnei

                        plecând.

 

                        Aş vrea să-ţi mărturisesc

                        gânduri firave

                        dar…

                        bucăţi de suflet

                        s-ar topi şi strecura

                        în Grădină.

 

                        Mă voi risipi iubindu-te

                        mă voi risipi

                        …iar risipa va fi fără margini.

 

                        Umbra gândurilor se va aşterne

                        între noi.

 

 

 

                        Picur

 

                        Ţi-aş picura, în taină

                        lacrimile în apa

                        mării

                        să pot scălda cu ele

                        nemărginirea.

 

 

 

                        Jertfa

 

                        Îţi cer iertare prin

                        jertfă de iubire.

 

                        Îmi scot inima din piept

                        şi-o ard pe altarul

                        ridicat

                        pentru tine.

                       

                        Mireasmă de iubire târzie.

 

 

 

                        Cântec

 

                        Atât de mult am ostenit

                        în urma ta până te-am pierdut

                        zadarnic caut să te regăsesc

                        zăbovind la umbra

                        unui copac.

 

                        “Degeaba – îmi zic

                        pentru tine aşteptarea e o fugă

                        pentru mine

                        este o întoarcere din drum”.

 

 

 

 

 

                        Apusul nopţii

 

                        Sunt singur

                        şi privesc prin geam

                        cum ploaia spală

                        întunericul încercând să-l

lumineze.

 

                        Ochii tăi ce fac să nască

                        în ei

                        esenţa unui nou Univers.

 

                        Deschid fereastra şi las ploaia

                        să-mi inunde camera

                        o simt fierbinte pe pielea mea

                        rece

                        îmi pari o nălucă

                        cu părul ca o livadă întunecată

                        în care noapte-şi găseşte

apusul.

 

           

 

Cărarea

                       

                        Nu e târziu să vin la tine

                        drumu-l mai ştiu

                        nu e târziu

                        şi pas cu pas

                        talpa mea gustă

                        aroma ta pe piatră scursă.

 

                        Nu e târziu să mă aştepţi

                        ştergând

                        plăpânda lacrimă

                        pe pleoapa ta plângând.

 

 

 

 

                        Ecou

 

                        Să zăbovim, în noaptea asta,

                        la umbra nopţii

                        să sorb izvor curat şi rece

                        in ochii tăi

                        - ca un ecou al cerului –

                        să-ţi împletesc

                        părul boltit peste

                        noi.

 

 

 

 

                        Inscripţie pe suflet

 

                        Suflet în cuie de rugină

                        îmi curge sângele

                        ca un izvor de

                        frunze.

 

                        Ramuri uscate

                        îmi sunt oasele sorbite-n

                        Pădure.

 

                        Paşi blânzi spre tine.

 

 

 

 

                        Inscripţie

 

                        Pe tine

                        te cheamă câmpul cu maci

                        cerul senin

                        căderi de nopţi

                        fără sfârşit.

 

                        Am lăsat pentru tine

                        urme adânci pe nisip.

 

 

Umbre pe cer

 

                        De jos

                        umbre pe cer

                        privind mă uimesc

                        zborul lor clătinat

                        Aduc lacrimi.

 

                        Lacrimi

                                    Lacrimi

                                                Lacrimi.

 

 

 

 

                        Cântec

 

                        Cine face ca sufletul meu

                        să se scalde în lacrimi?

 

                        Cine aşterne lotuşi

                        în calea mea

                        şi-mi pune flori la

                        tocul ferestrei?

 

                        Cine mă face să alerg

                        desculţ

                        când ploaia închide

                        seninul sub umbrela

                        de nori?

 

                        Eşti tu,

                        străino?

 

 

                        Speech

 

                        Să-i iubim pe visători

                        să le dăruim o noapte senină

                        cu cerul colorat de-a lunii

lumină.

 

                        Să-i înţelegem pe îndrăgostiţi

                        să le construim parcuri cu alei

                        pe marginile cărora să

                        le presurăm flori

                        să le dăruim

                        un răsărit de soare

                        şi-o insulă uitată

                        în marea cea mare.

 

                        Să-i iubim pe visători

                        să-i lăsăm să se plimbe

                        cu capul în nori

                        să lăsăm vântul

                        să le fluture părul

                        să dezlegăm porumbeii

                        să le deschidem aripile

                        şi să-i lăsăm să zboare.

 

                        Să-i iubim pe visători

                        să-i înţelegem pe îndrăgostiţi.

                        asta e tot ce am de spus!

 

 

Cădere

 

                        Sufletu-mi

                        a un cimitir de stele

                        ce a căzut în zgomot

                        pe pământ.

 

 

                        Ochii tăi

 

                        Ochii tăi

                        îmi par a fi

                        gândul pierdut atunci

                        când cuvântul s-a rostit pe

                        înserat.

 

 

 

                        Pe marginea cuvântului

 

                        Pe marginea cuvântului

                        reverşi strivite păreri

                        de rău

                        regrete ce sub lacrima mea

                        vor deveni păduri umbroase

                        pe muntele îngheţat.

 

                        Din rădăcina lor

                        va plânge cu furie

                        un izvor de apă tulbure,

                        iar trecătorii nu vor şti

                        niciodată să tacă.

 

                        E timpul să stingem lumina

                        ne pândeşte la geam

                        cerul.

 

 

 

                        În palme

 

                        În ochii tăi

                        îşi găseşte sufletul meu

                        lumina.

                       

                        În palmele tale

                        preaplinul bucuriei mele

                        găsesc.

 

                        Părul tău

                        năframă de stele

                        în palmele mele.

 

 

 

Pentru tine

 

Pentru tine am scris

cu flori pe dealuri

cuvântul dor

…ca să mă găseşti.

 

Pentru tine

am aşezat răsăritul după

munţi

…ca să mă găseşti.

 

Pentru tine

am aşternut covor de frunze pe drum

ca să nu te rătăceşti

                        …să mă găseşti.

 

 

                       

Frumuseţea ta e pentru mine

 

                        Ochii tăi sunt pentru mine

                        cântecul nopţii ce-ntârzie

                        mugurii zilei să cearnă

                        lumină.

 

                        Frumuseţea ta e pentru mine

                        vântul ce aduce corăbii

                        cu smaralde din mare

                        spre ţărmul de sare.

 

                        frumuseţea ta e pentru mine.

 

 

                        Albastru

 

                        Ca o pasăre cu zborul frânt

                        de albastru te caut

 

                        O frunză pătată mi-a rămas

                        atât…

                        nici un cuvânt

                        nici urmă de glas.

 

 

 

                        Tu

 

                        Tu       

                        eşti un zbor smuls

                        de furtună şi alungat

                        în talazuri de ruină.

 

                        Tu

                        eşti o alintare

                        a ţărmului plâns de mare

                        în miros de alge si sare.

 

                        Tu

                        eşti un strigăt

                        evadat din adâncul

                        sufletului meu,

                        o chemare halucinantă

                        spre mare.

 

 

                        Adăpost

 

                        Ploua cu stropi calzi

                        în calea mea

                        continente de sare

                        primeau tăcerea mea.

 

                        Ploaia

                        în mine-şi găsea

                        liniştea.

 

                        Ploua…

                        iar eu caut adăpost de

                        depărtarea ta.

 

 

 

                        Târziu

 

                        Târziu, şoapte

                        atingeri în mii de culori.

 

                        De-ar înceta ploaia,

                        mă sfarmă culorile cele vii,

                        se vor pe le însele

                        ce se va întâmpla cu noi

                        când se vor avea pe deplin?

 

                        …de-ar înceta odată

                        ploaia…

 

                        Vei pleca, nu-i aşa?

                        va trebui să pleci

                        ce rost ar mai avea acum

                        să-ţi fac semn din depărtare

                        şi să mă prefac

                        cu aceleaşi buze

                        pe care

                        lacrimile tale s-au uscat.

 

                        Parfum risipit în părul tău.

 

                        Rămâne doar ploaia

                        ce-nvaţă să-şi piardă lacrima

                        în oceane.

 

 

 

Gânduri în amurg

 

                        Fără zăbavă norii plâng

                        izvoare curg şi iarăşi curg

                        aş vrea un gând, un gând

                        să-ţi smulg.

 

                        curând,oricând

                        să îl alung.

 

                        Opreşte-ţi pasul cu ceva,

                        opreşte-mi pasul de-ai putea

                        sunt două gânduri în amurg

                        aş vrea să pleci, să pleci

                        curând

                        aş vrea să stai, să stai

                        oricând.

 

 

 

Eşti mai frumoasă

 

                        Erai prea frumoasă

                        când pe umărul meu plângeai

                        când ochii trişti prin părul

negru

                        nu lăsai cu privirea să-i

pătrund.

 

                        Erai prea frumoasă

                        plângând

                        ochii printre lacrimi-ţi sărutam

                        secând cu buzele fierbinţi

                        tăcerea ce în tine o alinţi.

 

                        Eşti aşa de frumoasă

                        când de mine ascunzi

                        gânduri de iubire

                        şi…

                        plângi.

 

 

 

Rugă

 

                        Lasă-mă, Doamne, să trec

                        prin lume sfârşind

                        ca lemnul uscat

                        de cruce din mâini.

 

                        Să-mi încheg sângele

                        să calc pe rug

                        cu spini în picioare.

 

 

 

Rugă

 

                        Dă-mi, Doamne,

                        lacrimi să plâng

                        să hrănesc pământul

                        arid.

 

                        Dă, Doamne, lacrimi

                        lutului sa prindă fiinţă din

                        nefiinţă.

 

 

 

Plânsul

 

                        Plânsul este geamătul ploii

                        ce refuză pământul secătuit

                        e aripa, de înger, căzută.

 

                        Unde eşti, Doamne,

                        căci moartea mă cheamă?

 

                        Unde voi fi, Doamne,

                        după ce-i voi asculta glasul!

 

 

 

Eloi, Eloi

                                    Lama Sabactani

 

                        Norii se zdrobesc căutând

                        pe cer izbăvirea,

                        dar fulgerul le sfarmă

                        misterul

                        în ploaia ruginie.

 

                        Agăţat eşti pe Cruce

                        şi inima-ţi se frânge,

                        durerea stârneşte un tunet

                        “Eloi, Eloi

                        Lama Sabactani”.

 

 

 

 

A doua creaţie

 

                        Ţărâna a fost zămislită

                        într-o făptură

                        pe care avea să o numească

                        om

                        şi totuşi fărâmă fiind

                        s-a înălţat crezându-se

                        Fiinţă

                        iar Zămislitorul S-a

                        făcut neant de Sine

                        pentru a-l aduce

                        în Fiinţă

                        pe cel căruia neantul

                        nu-i era de ajuns. 

 

 

 

Gând

 

                        Vreau

                        să zâmbesc în   

                        zâmbetul Său

                        să plâng ascultând

                        la picioarele Sale.

 

                        Să trec munţii

                        în căutarea Altarului

                        cunună din ramuri de măslin

                        printre pietre colţuroase.

 

                        Să găsesc sfărâmate

                        poruncile scrise

                        şi să le apropii de inima mea.

 

                        Legea Ta: Iubirea

                        ea mă va căuta.

 

 

 

Zâmbetul

 

                        Dumnezeu lasă să cadă

                        peste Sine

                        în picuri

                        de sânge cerut:

                        uitarea

                        peste sufletul strâns

                        în deşertăciune:

                        iertarea.

 

                        Zâmbetul lui Dumnezeu

                        peste el.

 

 

Autoportret

 

                        Un orb

                        căuta dinadins

                        lumina.

 

 

 

1 comentariu »

  1. Intregul cugetarilor faramitate pamantului ruminatia firii risipita tinutului unui nicaieri clipa atinsa de pasiune si iluminare fuga de vid dar in acelasi timp avand privirea catre Cer, o incadratura cu totul si cu totul patimasa in cuvant si de pretutindeni aluziva ca intentie lirica…

    Placute privirii si cu totul si cu totul frumoase gandului care nu doar ca doreste transfigurarea vietii in traire ci incearca sa o si traiasca…

    Comentariu�Comentarii de Stefan Martinescu — 17/05/2008 @ 9:28 pm | Răspunde


RSS pentru comentariile din acest post. Urmăreşte URI

Lăsați un comentariu

Bloguieşte pe WordPress.com.