“CEARTĂ CU ÎNGERI” a apărut la Editura PASTEL, Braşov, 2007
POEZIA – SUB SEMNUL IUBIRII
Volumul de debut al tânărului poet Cătălin Stanciu, pe care l-a intitulat semnificativ Ceartă cu îngeri, produce prin citirea lui o stare autentică a sentimentului poetic al iubirii. Cătălin Stanciu, născut pe data de 31 martie 1978, este absolvent al facultăţii de psihosociologie, în cadrul Universităţii din Petroşani, în anul 2001, continuându-şi studiile postuniversitare în psihologie, în anii 2003 – 2004, la Universitatea de Vest din Timişoara. Actualmente lucrează ca psiholog în apropierea Braşovului, având o vechime de cinci ani în această profesie. Provine din spaţiul Depresiunii Haţegului, mai precis din comuna Sălaşul de Sus, satul Zăvoi, unde, probabil, s-a produs în sufletul său o chemare enigmatică pentru sentimentele cele mai adânci şi cele mai pure pe care le poate avea omul.
L-am cunoscut pe poet într-o împrejurare relativ banală, fiindu-i coordonator al tezei de licenţă, deşi nu-i fusesem profesor, într-un moment în care se afla într-o anumită derută, provocată, în cea mai mare măsură, de intransigenţa absurdă şi “didactică” a unora care cred că pot măsura sufletul omului în centimetrii. Am înţeles de atunci că am descoperit un poet veritabil, dar care are calităţi intelectuale deosebite şi performante. Ceea ce s-a întâmplat cu absolventul de psihosociologie până acum demonstrează că nu m-am înşelat în privinţa domniei sale, devenind un foarte bun profesionist.
Poezia lui Cătălin Stanciu poate să pară, pentru unii, desuetă sau chiar naivă, dacă ar fi să considerăm că poezia azi a pierdut definitiv rădăcina vitală care-i alimentează misterul. Citindu-i versurile, te poţi întreba încă o dată, retoric sau nu, dacă poezia are legătură cu limba în care este scrisă, cu o anumită tradiţie, depăşită de metehnele “noului scris poetic”, sau poezia se află acolo unde are loc întâlnirea dintre dumnezeire şi om. Pentru poezia de azi, aşa cum este turnată ea în formele mai mult sau mai puţin “postmoderne”, pare să se fi pierdut acest sens de fiinţare primă şi care este premisa cea mai viabilă a unităţii destinale dintre limbă, gândire şi trăire. Tocmai esenţa acestei îndumnezeiri a fost şi este pusă în pericol prin ascunderea sensurilor în spatele măştilor limbajului, prin ridicarea efemerului la complicata înălţime a valorilor, a valorilor egale doar cu secundele trăirii fără sens.
Prin simplitatea sentimentelor care devin poezie, prin relaţia directă a poetului cu misterul creaţiei este îndepărtat pericolul căderii într-un fals limbaj care nu are de a face cu actul creaţiei. Cătălin Stanciu este un poet extrem de sincer şi, în aparenţă, simplu. Motivul fundamental al trăirii sale poetice este iubirea, acea iubire care are două origini: una pe pământ şi alta în cer. Între cele două iubiri este construită o axis mundi, căreia îi aparţinem ca muritori, dar şi ca speranţă a unei eternităţi ce ne poate defini.
“Răzvrătirea” poetului, care poate fi considerată o ceartă cu îngeri, este dreptul suprem pe care-l strigă viaţa: “Să strig către moarte îmi vine / către îngeri / să le spun că mă doare viaţa / ca urma de nefiinţă / din zei”. Deşi pare, nimic nu este simplu aici pentru că dezvăluie profundul sentiment metafizic al apartenenţei omului la un transcendent care dă sens nu numai vieţii, ci şi artei vieţii. De fapt, motivul des invocat al îngerilor exprimă ideea că noi aparţinem unui Dumnezeu unic, Cel pentru care moartea şi viaţa reprezintă un tot nemărginit, un tot din care se poate naşte orice: “privind moartea se naşte / filosofia sau poate… / frica, / apoi un zâmbet.” . Filosofia – frica – zâmbetul este cordonul care leagă gândirea de manifestările umane cele mai elementare, care dă siguranţa că “Dumnezeu nu a murit.” Dorinţa poetului este de contopire cu Hristos, ca în poemul Gând, unde legea este IUBIREA: “Vreau / să zâmbesc în / zâmbetul Său, / să plâng ascultând / la picioarele Sale / […] / Să găsesc sfărâmate / poruncile scrise / şi să le apropii de inima mea / Legea Ta: Iubirea / Ea mă va căuta.” De fapt, iubirea de Dumnezeu este legea care alimentează orice speranţă a omului, orice trecere a sa prin lume, pentru aceasta este LEGE, însemnând şi ordine şi dat. Suferinţa metafizică a poetului devine un lucru palpabil al acestei lumi, în care iubirea supremă a Celui Absolut, acoperă clipa Erosului devenit un monument ruinat, o “frumoasă minciună”, o iubire care a pierit ”în veacul acesta nebun.” De altfel, contrazicerea a ceea ce ar fi fost să fie se află în strigătul ultim al lui Hristos pe Cruce: “Eloi, Eloi / Lama Sabactani!”. Acest sentiment dureros al părăsirii este şi sensul profund pe care poetul îl dă versurilor sale care au încărcătură mai mult sau mai puţin religioasă şi exprimă esenţial cearta cu îngerii, de la cei care avem pretenţia de a ne lumina şi a nu ne face uitaţi în lume. Deşi nu există neapărat o trimitere la Soren Kirkegaard, poetul Cătălin Stanciu pare să fie adeptul aprecierii că autenticul creştinism s-a încheiat o dată cu răstignirea lui Isus Hristos, cu înstăpânirea în lume a sentimentului cel mai dramatic al părăsirii. Împotriva acestui sentiment, rămâne ca prin iubire să recuperăm cea mai înaltă atitudine a noastră faţă de creaţie şi Creator. Iubirea este salvarea noastră, oferită de data aceasta prin poezie, prin poezia în care se instaurează adevărul despre fiinţare.
Cea de a doua instanţă a iubirii, dar care nu este cu nimic mai prejos ca sentiment profund ce-l animă pe om, faţă de iubirea de primă
instanţă, este iubirea atât de firească în care femeia capătă dimensiunea cosmică, este iubirea care rezultă din atitudinile şi gesturile cele mai mărunte, dar care va da sensuri majore. O bună parte din poeziile lui Cătălin Stanciu sunt dăruite femeii, femeii iubite. Cu o profundă sensibilitate poetul spune iubitei: “Ochii tăi / îmi par a fi / gândul pierdut atunci când / cuvântul s-a şoptit pe înserate.”; “În ochii tăi / îşi găseşte sufletul meu / lumina:” … “Să sorb izvor curat şi rece / din ochii tăi”; “Ochii tăi / […] / esenţa unui nou univers”; “Iubirea noastră / […] / este mai mult / decât o privire frântă”; “…ochii-ţi sunt doi cărbuni / în flăcări”; “ochii tăi plângeau, / […] / Pe unde ţi-ai uitat sufletul?”; “Taina ochilor tăi / semnul de întrebare / din inima mea.”
Motivul ochilor este atât de “clasic” în poezia universală pentru că ochii iubitei exprimă fereastra prin care privim către iubire, fereastra prin care privim cu speranţă sau cu disperare tărâmul unde am vrea să trăim cea mai pură singurătate în doi, tărâmul unde se împletesc inimile pentru a da sensul trăirii noastre terestre şi pentru a accede la înălţimea cosmică a visului nostru despre frumuseţe. Cătălin Stanciu are acest vis despre frumuseţea ochilor,vis pe care în poezie l-au avut Blaga, Rilke, Eminescu şi toţi artiştii care au dat sens iubirii prin artă.
Iubirea nu este însă o perpetuă fericire pentru că mult prea omenescul din noi, după o parafrazare a lui Nietzche, nu ne permite o perpetuă fericire, ci, mai degrabă, căderile în golul durerii, când idealul este mult prea departe de realitate. Poetul este cel care trebuie să sufere prin arta sa atât bucuria
supremă a încrederii, cât şi deznădejdea . El spune: “să-i înţelegem pe îndrăgostiţi / asta e tot ce am de spun”. Cum putem să-i înţelegem pe îndrăgostiţi?
Trebuie să fi iubit cel puţin o dată în viaţă, trebuie să fi avut parte de suferinţă, de durerea care atunci când te desparţi de cineva te sfâşie pentru a se transforma în perlă. Poate rămâne mereu dorul de femeia pe care ai iubit-o şi inima devine “O flacără arzând / un zbucium al gândului, / al durerii”. Poate să rămână doar visul în care te regăseşti întreg: “Atât de mult te-am visat / încât întunericul era / lumină / pentru că noapte mea / era plină de tine”. Rosturile poeziei devin foarte clare când te sfâşie durerea interioară: “Fiecare literă este o lacrimă / Fiecare cuvânt este un plâns, / Fiecare vers este o chemare / Fiecare poem este un dor / Dor de tine”. Poate fi descris dorul? Nu! Dorul este chemarea cea mai adâncă dintre Eros şi Thanatos şi oricât te-ai strădui pentru a împlini iubirea nu poţi ajunge la desăvârşirea ultimă şi nici la înţelegerea care se află dincolo de graniţele omenescului, oricât te-ai osteni: “Atât de mult am ostenit / în urma ta
până te-am pierdut”. Poetul este un Orfeu, pentru că el vrea să lege lumile inconciliabile şi vrea să facă din iubire perfecţiunea pe pământ.
Ce este pentru Cătălin Stanciu poezia? Cel mai mult îl defineşte sentimentul că poezia este o relaţie a noastră cu misterul unificator: “Poezia / este un val ce se desprinde / din depărtarea noastră / pentru a ne uni sub / misterul ei.“ Sensul care este dat misterului este cel blagian, oceanul în care ne scăldăm toate credinţele noastre, faţă de care avem înţelegere dacă suferim cu adevărat gustul amar al deşertăciunii.
Cătălin Stanciu este un poet de o mare sensibilitate şi de o veritabila interiorizare care simte nevoia de a ieşi în lume şi de a da celorlalţi din deplinătatea sufletului său de artist. Am spus câteva lucruri despre acest poet care are o capacitate extraordinară de a concentra în câteva versuri, esenţa unei întregi lumi. Ce poţi afirma despre cineva care spune: “E timpul să stingem lumina / ne pândeşte la geam / cerul” sau “Pe hârtie cuvântul / este o pasăre albastră”? Eu cred că domnia sa şi-a găsit cel mai fericit drum al expresiei poetice. Este un poet veritabil de care vom mai auzi. Urmează doar ca simplitatea sa aparentă să fie înţeleasă, pentru că poezia nu poate fi doar prefăcătorie, ci este cea mai curată îndeletnicire a sufletului şi a inimii care au suferit, este speranţa care ne îndeamnă să înţelegem omenescul cu toate prefacerile lui. A pune poezia azi sub semnul IUBIRII este un curaj, într-un moment când iubirea a fost înlocuită tot mai mult cu sexualitatea cea mai banală. Cătălin Stanciu are curajul de a redescoperi sensul iubirii prin poezie, care este esenţa ultimă a Vieţii.
ION HIRGHIDUŞ
Poezia
Pe tocul ferestrei picură
ceară de aramă
în flacăra albastră,
e ascunzătoarea noastră
e acoperişul ca cerul
senin
împânzit de cocori
Poezia
e un vale ce se desprinde
din depărtarea noastră
pentru a ne uni sub
misterul ei
Ceartă cu îngeri
Clepsidra
cerne durere în timp
ca vântul care şopteşte
frunzelor cântecul toamnei.
Mă cert cu zorii
care-mi răpun adierea nopţii
în care te-am chemat pe nume
aşa cum nimeni nu te-a mai
numit.
Mă cert cu îngerii
rătăciţi pe gleznele tale
să-mi dea înapoi răsuflarea
numelui tău.
Înserare
Mă cuprinde înserarea
cerul se apleacă umbros
peste apele frânte.
Un cortegiu mă aşteaptă
la colţul străzii ca o
chemare.
Să strig către moarte îmi vine
către îngeri
să le spun că mă doare viaţa,
ca urma de nefiinţă
din zei.
Există un singur Dumnezeu!
Înserare
Mă cuprinde înserarea
mă înec în sughiţul amurgului
răsăritul curge din cerul închis
se strecoară printre crăpăturile
pământului.
Rouă inundată de lumină
privind moartea se naşte
filosofia sau poate…
frica
apoi, un zâmbet.
Doar Hristos a fost
în Ghetsimani un om
desăvârşit.
Uitarea sufletului
Într-un târziu
mi-ai prins mâna într-a ta
ochii tăi plângeau
păru-ţi părea o pădure colindată de
străini.
M-am rătăcit – mi-ai şoptit
iar mâna ta e rece
gându-ţi petrece în taină
pe unde ţi-ai uitat sufletul?
Pe unde ţi-ai uitat sufletul?
pe unde ţi-ai uitat sufletul?
Înserare
Mă cuprinde înserarea
şi este mult prea frig în odaia
ta mică
stau ghemuit şi-mi
plâng sângele ce curge prin
vene.
Închide odată fereastra
sau mai bine deschide-o
scârţâind în noapte
să pot urla în voie la lună
ca un lup.
Să te chem apoi pe nume
şi să-ţi şterg mirarea
pe buze.
Prin existenţă un nebun
se preumblă desculţ
“Eu ştiu că
Dumnezeu nu a murit!”
Respiraţie
Îţi scriu cuvinte în grabă
ca o armă
ca o pată de sânge ce sfarmă
chemări.
Gheaţă contopită cu creionul
meu.
Hârtia e un patinoar celest
în care un clovn desenează
suave mişcări
şi-şi plânge-n bărbie veselia:
deşertăciune…
Peste umbre ce clatină morminte
aerul
a încetat să mai respire.
Istovire
Istovire
un cântec în aburi
o lacrimă se cerne din pământ
pe inima ta
ca o clepsidră strivită
de timp.
Te caut risipindu-mă.
O aripă se smulge
din coapsa mea de lut
şi simt cum mă sfărm
dinspre tine.
In spirit haiku
Taina ochilor tăi
semnul de întrebare
din inima mea.
Părul tău
Părul tău
unduia ca o muzică
galactică
pe notele lui adiinde
dansează norii
ochii-ţi sunt doi cărbuni
în flăcări
cu care mă
aprinzi.
în vuiet
Cuvântul
Pe hârtie cuvântul
este o pasăre albastră
ce-mi pătrunde în sânge
- Te caută pe tine –
În curând
îmi vei simţi peniţa
apăsând pe inima ta
- jurnalul tău secret
nu vei suporta
şi-l vei deschide
îl voi răsfoi pagină cu pagină
ca şi cum aş învăţa literele
alfabetului
iar tu-mi vei ciobi numele
pe talismanul ce-a adormit
între sânii tăi.
Pasărea rănită de prea
mult albastru
te cheamă.
Nu e nici o taină în povestea
ei
ci doar pribegirea
pe drumul nesărutat de pas
până la tine.
Roşu
“Mi-am luat inima în dinţi
avea gustul sângelui
ce-ţi întunecă venele”
mi-a spus.
Apoi i-a pictat sufletul
în roşu.
În spirit haiku
În sufletul meu
tristeţea îşi caută
desăvârşirea.
Izvor
Izvorul dimineţii
a secat în noaptea în
care ai iubit
o stea
mai mult decât
întreg universul.
Cântec
Atât de mult te-am visat
încât întunericul era
lumina.
Pentru că noaptea mea
era plină de tine.
Ştergerea numelui
Pe o frunză uscată
îţi scriu numele
cu roua dimineţii.
Da, ştiu
se va şterge
sub sărutul fierbinte
al după amiezii.
Iubita toamnei
Miros de frunze uscate
îmi aduce toamna
în dar.
Sângele tău
într-al meu
chemare
chemare de zeu
se răsfrânge în ochii tăi.
Tu,neatinso,
neasemuit de frumoasă.
Tu, zbor pe cer străveziu,
vis albastru în
talazuri sfărâmate
izgonirea dintre ape.
Tu: cea iubită de toamnă.
Picur
Ţi-aş picura, în taină
lacrimile în apa
mării
să pot scălda cu ele
nemărginirea.
Jertfa
Îţi cer iertare prin
jertfă de iubire.
Îmi scot inima din piept
şi-o ard pe altarul
ridicat
pentru tine.
Mireasmă de iubire târzie.
Pe marginea cuvântului
Pe marginea cuvântului
reverşi strivite păreri
de rău
regrete ce sub lacrima mea
vor deveni păduri umbroase
pe muntele îngheţat.
Din rădăcina lor
va plânge cu furie
un izvor de apă tulbure,
iar trecătorii nu vor şti
niciodată să tacă.
E timpul să stingem lumina
ne pândeşte la geam
cerul.
Albastru
Ca o pasăre cu zborul frânt
de albastru te caut
O frunză pătată mi-a rămas
atât…
nici un cuvânt
nici urmă de glas.
A doua creaţie
Ţărâna a fost zămislită
într-o făptură
pe care avea să o numească
om
şi totuşi fărâmă fiind
s-a înălţat crezându-se
Fiinţă
iar Zămislitorul S-a
făcut neant de Sine
pentru a-l aduce
în Fiinţă
pe cel căruia neantul
nu-i era de ajuns.

Intregul cugetarilor faramitate pamantului ruminatia firii risipita tinutului unui nicaieri clipa atinsa de pasiune si iluminare fuga de vid dar in acelasi timp avand privirea catre Cer, o incadratura cu totul si cu totul patimasa in cuvant si de pretutindeni aluziva ca intentie lirica…
Placute privirii si cu totul si cu totul frumoase gandului care nu doar ca doreste transfigurarea vietii in traire ci incearca sa o si traiasca…
De: fanu pe 17/05/2008
la 21:28
Salut! Astept jurnalul vremilor abrupte…
De: catalin stanciu pe 28/08/2010
la 08:46
frumoase poezii, felicitari! nu le-ati adunat inca intr- carte?!ori sunt eu fireste “depasit”?!!as dori sa pot face ceva pentru Dvs.,dar ce?deocamdata v-am citit si in continuare am sa va urmaresc parcursul si “traiectoria” cum se spune. mult succes! Al domniei voastre, c u rag si prietenie, ION MURGEANU
De: ION MURGEANU pe 14/03/2010
la 14:57
Multumesc pentru lectura si aprecieri! Volumul a fost editat si pe hartie in 2007, la Editura Pastel – Brasov si a fost lasnsat la “Targul International de Muzica si Carte Brasov 2007″! L-am editat intr-un nr mic de exemplare si pentru ca s-au interesat mai multe persoane, am nascocit blog-ul pentru a putea fi impartasite cu cat mai multi prieteni! Cu stima, Catalin Stanciu!
De: catalin stanciu pe 14/03/2010
la 16:39
“Vreau sa scriu chestii pe care sa le citeasca toata lumea, chestii la care lumea sa reactioneze emotional, lucruri care sa-i faca sa strige, sa planga, sa urle, sa se zbata de durere, disperare si manie!”
Felicitari…si mult suces, in continuare…intradevar, sunteti mare.
De: B.Laurentiu pe 08/06/2010
la 22:24
multam de vizita!
De: catalin stanciu pe 10/07/2010
la 21:09
Mult succes in cariera, pe care Domnul te-a investit. Scrie,scrie scrie…
Dumnezeu sa te binecuvinteze cu ce ai nevoie!
De: carapalea gheorghe pe 19/06/2010
la 14:15
sunt un inger pamantean, ma bucur pt tine, felicitari si ma gandesc sa nu lasi ca “lumea” sa-ti fractureze ceea ce ai primit ca dar….inteligenta.
mi-e dor sa te mai intalnesc, desi nu e mult intre noi.
mult har!
De: mihail pe 16/08/2010
la 07:04
merci de trecere! ne vom vedea la primul popas, ca avem acelasi drum!
De: catalin stanciu pe 16/08/2010
la 08:27
SCUZE CA IMI PERMIT SA INTERVIN SI EU, O UMILA PERSOANA CU DIZIABILITATE LOCOMOTORIE. DAR PE DUMNEZEU UNDE L-AI LASAT? CREZI CA FARA SA POMENESTI DE EL AI MAI MULT SUCCES. TOTI NE APUCAM SA SCRIEM DE TOATE DAR DE DUMNEZEU MAI RAR DE CE? NU VEDEM CA NE DUCEM DE RAPA? INCET DAR SIGUR. DACA AM FOST RAUTACIOS SCUZE DAR ASTA-I ADEVARUL PUR”.
De: BUDAI BELLA pe 27/08/2010
la 20:44
Salut Bella! Smerenia este data de inima nu de o structura morfologica si fizica. Daca o sa citesti tot o sa vezi ca ai interpretat pripit! Poate revi asupra site-ul cu gandul de a avea o lectura mai atenta – atunci iti vei formula o opinie mai temeinica, nu una in graba. Apreciez curajul si ravna ta in domeniul religios si in depasirea dificultatilor cauzate de dizabilitate! Intra pe sectiunea de teologie, pe sectiunea de psihologie (unde o mare parte este dedicata persoanelor cu dizabilitati) si pe http://www.prostemcell.ro – un site unde-si dau intalnire persoane cu deficiente locomotorii si nu numai! Dupa ce vei vizita toate astea, o sa ai mai multe elemente pentru a formula o parere mai apropiata de ceea ce sunt si ceea ce gandesc. Nicio farama de vers din carte nu a fost scrisa pentru succes, nu asta a fost scopul! Sa ne auzim cu bine!
De: catalin stanciu pe 28/08/2010
la 07:48
Felicitari, ma bucur sa vad ca ai reusit sa-ti publici poeziile, sunt foarte frumoase. Astept urmatoarele volume, ca potential ai cu sacul.
De: Alin Gabor pe 19/11/2010
la 18:21
Merci Alinu! Daca totul va fi bine, si nu vad de ce sa nu fie, in 2011 o sa mai urmeze o placheta de versuri. Cand vorbesti de sac, banuiesc ca te de referi la unul cu napi copti care ies prin petice. Dar pana atunci sa ne mai vedem prin Zavoi!
De: catalin stanciu pe 20/11/2010
la 06:55
frumoase poezii! o placere sa le citesti, o bucurie a sufletului!
De: anonim pe 12/01/2011
la 19:33