Cartea a aparut la Editura Pastel, Brasov
POEZIA – SUB SEMNUL IUBIRII
Volumul de debut al tânărului poet Cătălin Stanciu, pe care l-a intitulat semnificativ Ceartă cu îngeri, produce prin citirea lui o stare autentică a sentimentului poetic al iubirii. Cătălin Stanciu, născut pe data de 31 martie 1978, este absolvent al facultăţii de psihosociologie, în cadrul Universităţii din Petroşani, în anul 2001, continuându-şi studiile postuniversitare în psihologie, în anii 2003 – 2004, la Universitatea de Vest din Timişoara. Actualmente lucrează ca psiholog în apropierea Braşovului, având o vechime de cinci ani în această profesie. Provine din spaţiul Depresiunii Haţegului, mai precis din comuna Sălaşul de Sus, satul Zăvoi, unde, probabil, s-a produs în sufletul său o chemare enigmatică pentru sentimentele cele mai adânci şi cele mai pure pe care le poate avea omul.
L-am cunoscut pe poet într-o împrejurare relativ banală, fiindu-i coordonator al tezei de licenţă, deşi nu-i fusesem profesor, într-un moment în care se afla într-o anumită derută, provocată, în cea mai mare măsură, de intransigenţa absurdă şi “didactică” a unora care cred că pot măsura sufletul omului în centimetrii. Am înţeles de atunci că am descoperit un poet veritabil, dar care are calităţi intelectuale deosebite şi performante. Ceea ce s-a întâmplat cu absolventul de psihosociologie până acum demonstrează că nu m-am înşelat în privinţa domniei sale, devenind un foarte bun profesionist.
Poezia lui Cătălin Stanciu poate să pară, pentru unii, desuetă sau chiar naivă, dacă ar fi să considerăm că poezia azi a pierdut definitiv rădăcina vitală care-i alimentează misterul. Citindu-i versurile, te poţi întreba încă o dată, retoric sau nu, dacă poezia are legătură cu limba în care este scrisă, cu o anumită tradiţie, depăşită de metehnele “noului scris poetic”, sau poezia se află acolo unde are loc întâlnirea dintre dumnezeire şi om. Pentru poezia de azi, aşa cum este turnată ea în formele mai mult sau mai puţin “postmoderne”, pare să se fi pierdut acest sens de fiinţare primă şi care este premisa cea mai viabilă a unităţii destinale dintre limbă, gândire şi trăire. Tocmai esenţa acestei îndumnezeiri a fost şi este pusă în pericol prin ascunderea sensurilor în spatele măştilor limbajului, prin ridicarea efemerului la complicata înălţime a valorilor, a valorilor egale doar cu secundele trăirii fără sens.
Prin simplitatea sentimentelor care devin poezie, prin relaţia directă a poetului cu misterul creaţiei este îndepărtat pericolul căderii într-un fals limbaj care nu are de a face cu actul creaţiei. Cătălin Stanciu este un poet extrem de sincer şi, în aparenţă, simplu. Motivul fundamental al trăirii sale poetice este iubirea, acea iubire care are două origini: una pe pământ şi alta în cer. Între cele două iubiri este construită o axis mundi, căreia îi aparţinem ca muritori, dar şi ca speranţă a unei eternităţi ce ne poate defini.
“Răzvrătirea” poetului, care poate fi considerată o ceartă cu îngeri, este dreptul suprem pe care-l strigă viaţa: “Să strig către moarte îmi vine / către îngeri / să le spun că mă doare viaţa / ca urma de nefiinţă / din zei”. Deşi pare, nimic nu este simplu aici pentru că dezvăluie profundul sentiment metafizic al apartenenţei omului la un transcendent care dă sens nu numai vieţii, ci şi artei vieţii. De fapt, motivul des invocat al îngerilor exprimă ideea că noi aparţinem unui Dumnezeu unic, Cel pentru care moartea şi viaţa reprezintă un tot nemărginit, un tot din care se poate naşte orice: “privind moartea se naşte / filosofia sau poate… / frica, / apoi un zâmbet.” . Filosofia – frica – zâmbetul este cordonul care leagă gândirea de manifestările umane cele mai elementare, care dă siguranţa că “Dumnezeu nu a murit.” Dorinţa poetului este de contopire cu Hristos, ca în poemul Gând, unde legea este IUBIREA: “Vreau / să zâmbesc în / zâmbetul Său, / să plâng ascultând / la picioarele Sale / […] / Să găsesc sfărâmate / poruncile scrise / şi să le apropii de inima mea / Legea Ta: Iubirea / Ea mă va căuta.” De fapt, iubirea de Dumnezeu este legea care alimentează orice speranţă a omului, orice trecere a sa prin lume, pentru aceasta este LEGE, însemnând şi ordine şi dat. Suferinţa metafizică a poetului devine un lucru palpabil al acestei lumi, în care iubirea supremă a Celui Absolut, acoperă clipa Erosului devenit un monument ruinat, o “frumoasă minciună”, o iubire care a pierit ”în veacul acesta nebun.” De altfel, contrazicerea a ceea ce ar fi fost să fie se află în strigătul ultim al lui Hristos pe Cruce: “Eloi, Eloi / Lama Sabactani!”. Acest sentiment dureros al părăsirii este şi sensul profund pe care poetul îl dă versurilor sale care au încărcătură mai mult sau mai puţin religioasă şi exprimă esenţial cearta cu îngerii, de la cei care avem pretenţia de a ne lumina şi a nu ne face uitaţi în lume. Deşi nu există neapărat o trimitere la Soren Kirkegaard, poetul Cătălin Stanciu pare să fie adeptul aprecierii că autenticul creştinism s-a încheiat o dată cu răstignirea lui Isus Hristos, cu înstăpânirea în lume a sentimentului cel mai dramatic al părăsirii. Împotriva acestui sentiment, rămâne ca prin iubire să recuperăm cea mai înaltă atitudine a noastră faţă de creaţie şi Creator. Iubirea este salvarea noastră, oferită de data aceasta prin poezie, prin poezia în care se instaurează adevărul despre fiinţare.
Cea de a doua instanţă a iubirii, dar care nu este cu nimic mai prejos ca sentiment profund ce-l animă pe om, faţă de iubirea de primă
instanţă, este iubirea atât de firească în care femeia capătă dimensiunea cosmică, este iubirea care rezultă din atitudinile şi gesturile cele mai mărunte, dar care va da sensuri majore. O bună parte din poeziile lui Cătălin Stanciu sunt dăruite femeii, femeii iubite. Cu o profundă sensibilitate poetul spune iubitei: “Ochii tăi / îmi par a fi / gândul pierdut atunci când / cuvântul s-a şoptit pe înserate.”; “În ochii tăi / îşi găseşte sufletul meu / lumina:” … “Să sorb izvor curat şi rece / din ochii tăi”; “Ochii tăi / […] / esenţa unui nou univers”; “Iubirea noastră / […] / este mai mult / decât o privire frântă”; “…ochii-ţi sunt doi cărbuni / în flăcări”; “ochii tăi plângeau, / […] / Pe unde ţi-ai uitat sufletul?”; “Taina ochilor tăi / semnul de întrebare / din inima mea.”
Motivul ochilor este atât de “clasic” în poezia universală pentru că ochii iubitei exprimă fereastra prin care privim către iubire, fereastra prin care privim cu speranţă sau cu disperare tărâmul unde am vrea să trăim cea mai pură singurătate în doi, tărâmul unde se împletesc inimile pentru a da sensul trăirii noastre terestre şi pentru a accede la înălţimea cosmică a visului nostru despre frumuseţe. Cătălin Stanciu are acest vis despre frumuseţea ochilor,vis pe care în poezie l-au avut Blaga, Rilke, Eminescu şi toţi artiştii care au dat sens iubirii prin artă.
Iubirea nu este însă o perpetuă fericire pentru că mult prea omenescul din noi, după o parafrazare a lui Nietzche, nu ne permite o perpetuă fericire, ci, mai degrabă, căderile în golul durerii, când idealul este mult prea departe de realitate. Poetul este cel care trebuie să sufere prin arta sa atât bucuria
supremă a încrederii, cât şi deznădejdea . El spune: “să-i înţelegem pe îndrăgostiţi / asta e tot ce am de spun”. Cum putem să-i înţelegem pe îndrăgostiţi?
Trebuie să fi iubit cel puţin o dată în viaţă, trebuie să fi avut parte de suferinţă, de durerea care atunci când te desparţi de cineva te sfâşie pentru a se transforma în perlă. Poate rămâne mereu dorul de femeia pe care ai iubit-o şi inima devine “O flacără arzând / un zbucium al gândului, / al durerii”. Poate să rămână doar visul în care te regăseşti întreg: “Atât de mult te-am visat / încât întunericul era / lumină / pentru că noapte mea / era plină de tine”. Rosturile poeziei devin foarte clare când te sfâşie durerea interioară: “Fiecare literă este o lacrimă / Fiecare cuvânt este un plâns, / Fiecare vers este o chemare / Fiecare poem este un dor / Dor de tine”. Poate fi descris dorul? Nu! Dorul este chemarea cea mai adâncă dintre Eros şi Thanatos şi oricât te-ai strădui pentru a împlini iubirea nu poţi ajunge la desăvârşirea ultimă şi nici la înţelegerea care se află dincolo de graniţele omenescului, oricât te-ai osteni: “Atât de mult am ostenit / în urma ta
până te-am pierdut”. Poetul este un Orfeu, pentru că el vrea să lege lumile inconciliabile şi vrea să facă din iubire perfecţiunea pe pământ.
Ce este pentru Cătălin Stanciu poezia? Cel mai mult îl defineşte sentimentul că poezia este o relaţie a noastră cu misterul unificator: “Poezia / este un val ce se desprinde / din depărtarea noastră / pentru a ne uni sub / misterul ei.“ Sensul care este dat misterului este cel blagian, oceanul în care ne scăldăm toate credinţele noastre, faţă de care avem înţelegere dacă suferim cu adevărat gustul amar al deşertăciunii.
Cătălin Stanciu este un poet de o mare sensibilitate şi de o veritabila interiorizare care simte nevoia de a ieşi în lume şi de a da celorlalţi din deplinătatea sufletului său de artist. Am spus câteva lucruri despre acest poet care are o capacitate extraordinară de a concentra în câteva versuri, esenţa unei întregi lumi. Ce poţi afirma despre cineva care spune: “E timpul să stingem lumina / ne pândeşte la geam / cerul” sau “Pe hârtie cuvântul / este o pasăre albastră”? Eu cred că domnia sa şi-a găsit cel mai fericit drum al expresiei poetice. Este un poet veritabil de care vom mai auzi. Urmează doar ca simplitatea sa aparentă să fie înţeleasă, pentru că poezia nu poate fi doar prefăcătorie, ci este cea mai curată îndeletnicire a sufletului şi a inimii care au suferit, este speranţa care ne îndeamnă să înţelegem omenescul cu toate prefacerile lui. A pune poezia azi sub semnul IUBIRII este un curaj, într-un moment când iubirea a fost înlocuită tot mai mult cu sexualitatea cea mai banală. Cătălin Stanciu are curajul de a redescoperi sensul iubirii prin poezie, care este esenţa ultimă a Vieţii.
ION HIRGHIDUŞ
Poezia
Pe tocul ferestrei picură
ceară de aramă
în flacăra albastră,
e ascunzătoarea noastră
e acoperişul ca cerul
senin
împânzit de cocori
Poezia
e un vale ce se desprinde
din depărtarea noastră
pentru a ne uni sub
misterul ei
Ceartă cu îngeri
Clepsidra
cerne durere în timp
ca vântul care şopteşte
frunzelor cântecul toamnei.
Mă cert cu zorii
care-mi răpun adierea nopţii
în care te-am chemat pe nume
aşa cum nimeni nu te-a mai
numit.
Mă cert cu îngerii
rătăciţi pe gleznele tale
să-mi dea înapoi răsuflarea
numelui tău.
Înserare
Mă cuprinde înserarea
cerul se apleacă umbros
peste apele frânte.
Un cortegiu mă aşteaptă
la colţul străzii ca o
chemare.
Să strig către moarte îmi vine
către îngeri
să le spun că mă doare viaţa,
ca urma de nefiinţă
din zei.
Există un singur Dumnezeu!
Înserare
Mă cuprinde înserarea
mă înec în sughiţul amurgului
răsăritul curge din cerul închis
se strecoară printre crăpăturile
pământului.
Rouă inundată de lumină
privind moartea se naşte
filosofia sau poate…
frica
apoi, un zâmbet.
Doar Hristos a fost
în Ghetsimani un om
desăvârşit.
Uitarea sufletului
Într-un târziu
mi-ai prins mâna într-a ta
ochii tăi plângeau
păru-ţi părea o pădure colindată de
străini.
M-am rătăcit – mi-ai şoptit
iar mâna ta e rece
gându-ţi petrece în taină
pe unde ţi-ai uitat sufletul?
Pe unde ţi-ai uitat sufletul?
pe unde ţi-ai uitat sufletul?
Înserare
Mă cuprinde înserarea
şi este mult prea frig în odaia
ta mică
stau ghemuit şi-mi
plâng sângele ce curge prin
vene.
Închide odată fereastra
sau mai bine deschide-o
scârţâind în noapte
să pot urla în voie la lună
ca un lup.
Să te chem apoi pe nume
şi să-ţi şterg mirarea
pe buze.
Prin existenţă un nebun
se preumblă desculţ
“Eu ştiu că
Dumnezeu nu a murit!”
Petale
Sufletul tău
se ascunde de lumina
ce-ţi sfarmă privirea,
în palmele mele s-a cuibărit
ca într-o rugăciune nerostită.
Te adăpostesc în castelul meu
ruinat
îl vei înălţa lacrimă cu lacrimă,
piatră cu piatră
îmi vei clădi inima printre copaci,
iar pădurea se va hrăni din
sângele meu albastru.
Te acopăr în toamnă cu frunze
ruginii
îţi prefac părul în izvoare
de rouă
cu bateri de vânt
îţi voi săruta privirea.
Într-un târziu
vor veni tăietorii de lemne
vor lovi în piept pădurea vuind
iar tu
îmi vei lua inima în palmă
vei adormi legănând-o
din ea răsări-vor petale
peste pleoapele tale.
Pe buze
Pe buze mi-a scăpat
un cuvânt ca o săgeată
care zăcea în carnea
mea şi
mi-a despicat inima
în două.
Pe cea sângerândă
mi-ai furat-o tu
ai îmbălsămat-o în giulgiul
dragostei tale
i-ai pus petale albastre
şi lacrimi de cristal
să crească
şi a început să bată
zguduindu-mi pieptul
pentru tine.
Pe cealaltă…
ţi-am lăsat-o de
bunăvoie.
Zare
Te târăşti cu umeri grei
peste poteci
te-ntâmpină valuri de nisip
speriate de vânt.
O pasăre cu ochi albaştri
îţi răcoreşte fruntea
şi adulmecă apusul
în păru-ţi încolţit cu
frezii.
În palme-ţi dispare
un colţ de zare.
Respiraţie
Îţi scriu cuvinte în grabă
ca o armă
ca o pată de sânge ce sfarmă
chemări.
Gheaţă contopită cu creionul
meu.
Hârtia e un patinoar celest
în care un clovn desenează
suave mişcări
şi-şi plânge-n bărbie veselia:
deşertăciune…
Peste umbre ce clatină morminte
aerul
a încetat să mai respire.
Istovire
Istovire
un cântec în aburi
o lacrimă se cerne din pământ
pe inima ta
ca o clepsidră strivită
de timp.
Te caut risipindu-mă.
O aripă se smulge
din coapsa mea de lut
şi simt cum mă sfărm
dinspre tine.
Ţărmul
Valuri de colinde
pe ţărmul buzelor tale
se frâng
cuvinte clădite-n tăcere
Frântură sunt eu
iar tu devenire.
Tristeţi ce mor
Se şterge amintirea
în pâlcuri de uitare.
Se scurge picurată-n
zori
clipa de dor.
Tristeţi ce mor!
Taină
Străpungând prin noapte
pâlcurile de întuneric
pornesc spre tine
gânduri ascunse
versuri topite.
Taina sufletului meu.
In spirit haiku
Taina ochilor tăi
semnul de întrebare
din inima mea.
Pe gene îngheaţă sărutul
Ninge
pe roşul trandafirilor
ninge
pe ochii tăi.
Pe gene îngheaţă sărutul.
Pe buze curge lumina
un trist poem
cu privirea plângând
către Cer.
În noaptea asta albă
zăpada va primeni
iubirea
într-un colţ al uitării.
Trecere
Străino,
umbra ta se aşterne
la picioarele mele
dezvelite
îţi simt aroma
pe pământul lăcrimând.
Roua te-ncununează
cu ghirlandele sale
ca un semn de preţuire
pentru trecerea ta.
Poem de plecare
Tu obsesie glorioasa
cântecul meu de lebădă
pe lacul cu valuri tremurând
ce poartă gustul sângelui
al sacrificiului
al unei morţi inutile.
Te alung odată cu ploaia
ce-mi spală amintirile
aleargă în Grădină
şi depune flori
la monumentul ruinat
al iubirii
pământul încă mai poartă
jurământul nostru
frumoasa noastră minciună.
Aprinde rugul şi lumânările
la picioarele
Crucii Celui Răstignit
plânge dacă porţi în tine
sinceritatea lacrimilor.
Se vor mistui într-un târziu
la fel ca iubirea noastră
ce a pierit în veacul acesta nebun.
Tu
Tu
mă faci fericit
când cerul este cenuşiu.
Tu
mă faci să mă înalţ
când munţii se prăbuşesc
în mare.
Tu
mă faci să mă ascund
într-o floare
şi să mă pierd
într-o rază de soare.
Tu
numai tu.
Desculţ
Prin nisipul umed
mă preumblu desculţ
ca un cerşetor
care visează comori.
Doar valul discret
ce-mi îmbrăţişează glezna
mă face să-mi pun întrebări.
E târziu
e mult prea târziu
şi soarele se pierde-n mare
…nu o atinge
nu vrea să o doară.
Marea e blândă
valul se sparge
în mii de glasuri
care întreabă:
“De ce Dumnezeu mai lasă
amintirea să doară!”
Singurătate
Dacă sfârşitul nopţii
desface îmbrăţişarea
încleştată de tandreţea
gândurilor tale
te va face să plângi
lasă-mă pe mine să-l alung.
Dacă dimineaţa ce aduce
razele de soare purpurii
peste părul tău despletit
te va face să plângi
lasă-mă pe mine să fiu
întunericul odăii tale.
De vei adormi zâmbind
la pieptul meu
te voi trezi cu plânsul
cu dorul meu
vei plânge şi tu
şi setea ne-o vom domoli
bându-ne izvorul lacrimilor
ce se va bălti în palmele
noastre.
Acum
e deja târziu
uite raza de soare
ce topeşte roua gemând.
Nu, nu…
nu te apropia
iubirea a fost visul meu
când eram întunericul odăii tale
Acum lasă-mă să plâng!
Două gânduri
Îţi trimit un gând
e plin de flori, de dragoste
de dor
…poate pentru tine nu e
de ajuns.
Îţi mai trimit un gând
de primăvară, cu vânt cald
de vară
…şi poate că vântul îţi va
aduce
petale de flori cu miros
de dragoste şi dor
ale primului meu gând.
Părul tău
Părul tău
unduia ca o muzică
galactică
pe notele lui adiinde
dansează norii
ochii-ţi sunt doi cărbuni
în flăcări
cu care mă
aprinzi.
Atingere
Mâinile ni se ating cu sfială
împreunându-se şi ocrotind
iubirea ce în noi
e ca un cântec
e ca o lacrimă
pe o frunză uscată
e dorul ce cheamă
în vuiet
pădurea pictată.
Iubirea noastră
e dincolo de ceea ce prin
cuvinte ne spunem
este mai mult
decât o privire
frântă.
Mâinile noastre se caută.
Cuvântul
Pe hârtie cuvântul
este o pasăre albastră
ce-mi pătrunde în sânge
- Te caută pe tine –
În curând
îmi vei simţi peniţa
apăsând pe inima ta
- jurnalul tău secret
nu vei suporta
şi-l vei deschide
îl voi răsfoi pagină cu pagină
ca şi cum aş învăţa literele
alfabetului
iar tu-mi vei ciobi numele
pe talismanul ce-a adormit
între sânii tăi.
Pasărea rănită de prea
mult albastru
te cheamă.
Nu e nici o taină în povestea
ei
ci doar pribegirea
pe drumul nesărutat de pas
până la tine.
Roşu
“Mi-am luat inima în dinţi
avea gustul sângelui
ce-ţi întunecă venele”
mi-a spus.
Apoi i-a pictat sufletul
în roşu.
Portret
Ţi-aş răni buzele
într-un sărut arzător.
Ţi-aş decolora părul
printr-o atingere târzie.
Ţi-aş strivi îndoielile
printr-o batere de vânt.
Ţi-aş aduce într-un apus de soare
briza şi mirosul de mare.
În spirit haiku
În sufletul meu
tristeţea îşi caută
desăvârşirea.
Izvor
Izvorul dimineţii
a secat în noaptea în
care ai iubit
o stea
mai mult decât
întreg universul.
Parcă tu
Ţi-aş picura albastru în priviri
şi te-aş căuta izbind în
talazuri.
Ţi-aş înverzi obrajii
şi te-aş căuta în pădurile cu
fagi.
Ţi-aş clătina îndoielile
şi te-aş căuta în bateri de
vânt.
Ţi-aş dezveli umerii
şi te-aş căuta pierdut în
mare.
Te-aş alunga din gând
şi mi-ai lipsi mai mult ca
oricând.
Cântec
Atât de mult te-am visat
încât întunericul era
lumina.
Pentru că noaptea mea
era plină de tine.
Ştergerea numelui
Pe o frunză uscată
îţi scriu numele
cu roua dimineţii.
Da, ştiu
se va şterge
sub sărutul fierbinte
al după amiezii.
Dor
Fiecare literă este o lacrimă
Fiecare cuvânt este un plâns
Fiecare vers este o chemare
Fiecare poem este un dor
Dor de tine.
Iubita toamnei
Miros de frunze uscate
îmi aduce toamna
în dar.
Sângele tău
într-al meu
chemare
chemare de zeu
se răsfrânge în ochii tăi.
Tu,neatinso,
neasemuit de frumoasă.
Tu, zbor pe cer străveziu,
vis albastru în
talazuri sfărâmate
izgonirea dintre ape.
Tu: cea iubită de toamnă.
Mireasmă de seară
Stânci prăbuşite peste
mireasma de seară a florilor
ochi pustii pribegind printre
gânduri.
Răzleţe chemări
şi aduceri aminte.
Te-ndepărtez de la mine
cu atingeri blânde
candoarea iernii ce vine
şi gerul ce-l vei primi dinspre
mine.
Minciuna nopţii trecute
când îmi visam iubita.
Copacii goi
dezveliţi în plecare
solitari căutând
Pădurea.
Mireasmă de seară
Stânci prăbuşite peste
mireasma de seară a florilor
ochi pustii pribegind printre
gânduri.
Răzleţe chemări
şi aduceri aminte.
Te-ndepărtez de la mine
cu atingeri blânde
candoarea iernii ce vine
şi gerul ce-l vei primi dinspre mine.
Minciuna nopţii trecute
când îmi visam iubita.
Copacii goi
dezveliţi în plecare
solitari căutând
Pădurea.
Ce va să fie în urma sa
Trecea pe stradă cu
pasul ei lin
dezlănţuita furtuna se retrăgea
subjugată de privirea ei
tăcerea abisală mă izbea
cu durere.
Ce va să fie în urma sa?
Cum va să fie în doi
culoarea ochilor săi?
Părul desprins
pe furiş din visarea mea
răvăşit pe fruntea ei
mă-ntâmpină.
Eşti mereu acolo unde
vreau să mă odihnesc!
Ai venit tu
cea tomnatică şi rece
prăbuşind tot ce am zidit
în jurul meu.
Ce va să fie în urma ta?
Urme
Fără cuvinte
îmi pribegeşti prin minte.
Este târziu şi este
noapte
doar ploaia ruginie
îţi mai cade peste
pleoape.
Frunze uscate
bucăţi de cer
din lumina lunii pictate
…urmele paşilor mei
de tine neştiute.
Lacrima dintre noi
Lacrima dintre noi
a prins a picura
tăcere
a şters cuvintele pe care ţi
le spuneam
ca frunzele toamnei
plecând.
Aş vrea să-ţi mărturisesc
gânduri firave
dar…
bucăţi de suflet
s-ar topi şi strecura
în Grădină.
Mă voi risipi iubindu-te
mă voi risipi
…iar risipa va fi fără margini.
Umbra gândurilor se va aşterne
între noi.
Picur
Ţi-aş picura, în taină
lacrimile în apa
mării
să pot scălda cu ele
nemărginirea.
Jertfa
Îţi cer iertare prin
jertfă de iubire.
Îmi scot inima din piept
şi-o ard pe altarul
ridicat
pentru tine.
Mireasmă de iubire târzie.
Cântec
Atât de mult am ostenit
în urma ta până te-am pierdut
zadarnic caut să te regăsesc
zăbovind la umbra
unui copac.
“Degeaba – îmi zic
pentru tine aşteptarea e o fugă
pentru mine
este o întoarcere din drum”.
Apusul nopţii
Sunt singur
şi privesc prin geam
cum ploaia spală
întunericul încercând să-l
lumineze.
Ochii tăi ce fac să nască
în ei
esenţa unui nou Univers.
Deschid fereastra şi las ploaia
să-mi inunde camera
o simt fierbinte pe pielea mea
rece
îmi pari o nălucă
cu părul ca o livadă întunecată
în care noapte-şi găseşte
apusul.
Cărarea
Nu e târziu să vin la tine
drumu-l mai ştiu
nu e târziu
şi pas cu pas
talpa mea gustă
aroma ta pe piatră scursă.
Nu e târziu să mă aştepţi
ştergând
plăpânda lacrimă
pe pleoapa ta plângând.
Ecou
Să zăbovim, în noaptea asta,
la umbra nopţii
să sorb izvor curat şi rece
in ochii tăi
- ca un ecou al cerului –
să-ţi împletesc
părul boltit peste
noi.
Inscripţie pe suflet
Suflet în cuie de rugină
îmi curge sângele
ca un izvor de
frunze.
Ramuri uscate
îmi sunt oasele sorbite-n
Pădure.
Paşi blânzi spre tine.
Inscripţie
Pe tine
te cheamă câmpul cu maci
cerul senin
căderi de nopţi
fără sfârşit.
Am lăsat pentru tine
urme adânci pe nisip.
Umbre pe cer
De jos
umbre pe cer
privind mă uimesc
zborul lor clătinat
Aduc lacrimi.
Lacrimi
Lacrimi
Lacrimi.
Cântec
Cine face ca sufletul meu
să se scalde în lacrimi?
Cine aşterne lotuşi
în calea mea
şi-mi pune flori la
tocul ferestrei?
Cine mă face să alerg
desculţ
când ploaia închide
seninul sub umbrela
de nori?
Eşti tu,
străino?
Speech
Să-i iubim pe visători
să le dăruim o noapte senină
cu cerul colorat de-a lunii
lumină.
Să-i înţelegem pe îndrăgostiţi
să le construim parcuri cu alei
pe marginile cărora să
le presurăm flori
să le dăruim
un răsărit de soare
şi-o insulă uitată
în marea cea mare.
Să-i iubim pe visători
să-i lăsăm să se plimbe
cu capul în nori
să lăsăm vântul
să le fluture părul
să dezlegăm porumbeii
să le deschidem aripile
şi să-i lăsăm să zboare.
Să-i iubim pe visători
să-i înţelegem pe îndrăgostiţi.
asta e tot ce am de spus!
Cădere
Sufletu-mi
a un cimitir de stele
ce a căzut în zgomot
pe pământ.
Ochii tăi
Ochii tăi
îmi par a fi
gândul pierdut atunci
când cuvântul s-a rostit pe
înserat.
Pe marginea cuvântului
Pe marginea cuvântului
reverşi strivite păreri
de rău
regrete ce sub lacrima mea
vor deveni păduri umbroase
pe muntele îngheţat.
Din rădăcina lor
va plânge cu furie
un izvor de apă tulbure,
iar trecătorii nu vor şti
niciodată să tacă.
E timpul să stingem lumina
ne pândeşte la geam
cerul.
În palme
În ochii tăi
îşi găseşte sufletul meu
lumina.
În palmele tale
preaplinul bucuriei mele
găsesc.
Părul tău
năframă de stele
în palmele mele.
Pentru tine
Pentru tine am scris
cu flori pe dealuri
cuvântul dor
…ca să mă găseşti.
Pentru tine
am aşezat răsăritul după
munţi
…ca să mă găseşti.
Pentru tine
am aşternut covor de frunze pe drum
ca să nu te rătăceşti
…să mă găseşti.
Frumuseţea ta e pentru mine
Ochii tăi sunt pentru mine
cântecul nopţii ce-ntârzie
mugurii zilei să cearnă
lumină.
Frumuseţea ta e pentru mine
vântul ce aduce corăbii
cu smaralde din mare
spre ţărmul de sare.
frumuseţea ta e pentru mine.
Albastru
Ca o pasăre cu zborul frânt
de albastru te caut
O frunză pătată mi-a rămas
atât…
nici un cuvânt
nici urmă de glas.
Tu
Tu
eşti un zbor smuls
de furtună şi alungat
în talazuri de ruină.
Tu
eşti o alintare
a ţărmului plâns de mare
în miros de alge si sare.
Tu
eşti un strigăt
evadat din adâncul
sufletului meu,
o chemare halucinantă
spre mare.
Adăpost
Ploua cu stropi calzi
în calea mea
continente de sare
primeau tăcerea mea.
Ploaia
în mine-şi găsea
liniştea.
Ploua…
iar eu caut adăpost de
depărtarea ta.
Târziu
Târziu, şoapte
atingeri în mii de culori.
De-ar înceta ploaia,
mă sfarmă culorile cele vii,
se vor pe le însele
ce se va întâmpla cu noi
când se vor avea pe deplin?
…de-ar înceta odată
ploaia…
Vei pleca, nu-i aşa?
va trebui să pleci
ce rost ar mai avea acum
să-ţi fac semn din depărtare
şi să mă prefac
cu aceleaşi buze
pe care
lacrimile tale s-au uscat.
Parfum risipit în părul tău.
Rămâne doar ploaia
ce-nvaţă să-şi piardă lacrima
în oceane.
Gânduri în amurg
Fără zăbavă norii plâng
izvoare curg şi iarăşi curg
aş vrea un gând, un gând
să-ţi smulg.
curând,oricând
să îl alung.
Opreşte-ţi pasul cu ceva,
opreşte-mi pasul de-ai putea
sunt două gânduri în amurg
aş vrea să pleci, să pleci
curând
aş vrea să stai, să stai
oricând.
Eşti mai frumoasă
Erai prea frumoasă
când pe umărul meu plângeai
când ochii trişti prin părul
negru
nu lăsai cu privirea să-i
pătrund.
Erai prea frumoasă
plângând
ochii printre lacrimi-ţi sărutam
secând cu buzele fierbinţi
tăcerea ce în tine o alinţi.
Eşti aşa de frumoasă
când de mine ascunzi
gânduri de iubire
şi…
plângi.
Rugă
Lasă-mă, Doamne, să trec
prin lume sfârşind
ca lemnul uscat
de cruce din mâini.
Să-mi încheg sângele
să calc pe rug
cu spini în picioare.
Rugă
Dă-mi, Doamne,
lacrimi să plâng
să hrănesc pământul
arid.
Dă, Doamne, lacrimi
lutului sa prindă fiinţă din
nefiinţă.
Plânsul
Plânsul este geamătul ploii
ce refuză pământul secătuit
e aripa, de înger, căzută.
Unde eşti, Doamne,
căci moartea mă cheamă?
Unde voi fi, Doamne,
după ce-i voi asculta glasul!
Eloi, Eloi
Lama Sabactani
Norii se zdrobesc căutând
pe cer izbăvirea,
dar fulgerul le sfarmă
misterul
în ploaia ruginie.
Agăţat eşti pe Cruce
şi inima-ţi se frânge,
durerea stârneşte un tunet
“Eloi, Eloi
Lama Sabactani”.
A doua creaţie
Ţărâna a fost zămislită
într-o făptură
pe care avea să o numească
om
şi totuşi fărâmă fiind
s-a înălţat crezându-se
Fiinţă
iar Zămislitorul S-a
făcut neant de Sine
pentru a-l aduce
în Fiinţă
pe cel căruia neantul
nu-i era de ajuns.
Gând
Vreau
să zâmbesc în
zâmbetul Său
să plâng ascultând
la picioarele Sale.
Să trec munţii
în căutarea Altarului
cunună din ramuri de măslin
printre pietre colţuroase.
Să găsesc sfărâmate
poruncile scrise
şi să le apropii de inima mea.
Legea Ta: Iubirea
ea mă va căuta.
Zâmbetul
Dumnezeu lasă să cadă
peste Sine
în picuri
de sânge cerut:
uitarea
peste sufletul strâns
în deşertăciune:
iertarea.
Zâmbetul lui Dumnezeu
peste el.
Autoportret
Un orb
căuta dinadins
lumina.
Intregul cugetarilor faramitate pamantului ruminatia firii risipita tinutului unui nicaieri clipa atinsa de pasiune si iluminare fuga de vid dar in acelasi timp avand privirea catre Cer, o incadratura cu totul si cu totul patimasa in cuvant si de pretutindeni aluziva ca intentie lirica…
Placute privirii si cu totul si cu totul frumoase gandului care nu doar ca doreste transfigurarea vietii in traire ci incearca sa o si traiasca…
Comentariu�Comentarii de Stefan Martinescu — 17/05/2008 @ 9:28 pm |